1. Ieşim din închisoare

8. Popasul de la Vârşeţ

4. În faţa Generalului Bengliu

12. Ce cred de frontul din Franţa?

2. Ce s-a petrecut afară

24. O întrevedere dramatică cu Tătărăscu

5. O intervenţie a lui Vasile Iasinschi

8. Adunarea de la Budişteanu

21. La răscruce

1. Intensificarea pregătirilor

1. Planul de bătălie

7. În dimineaţa de 4 Septembrie

14. În aceeaşi noapte, se prăbuşea Regele Carol

Mărimea acestui volum se explică prin mulţimea evenimentelor care s-au îngrămădit în acest scurt interval de timp, căci n-a fost zi în care să nu se fi petrecut ceva important. Mai trebuie ţinut seama şi de faptul că întâmplările care au izbucnit la suprafaţă şi sunt cunoscute de toată lumea nu pot fi deplin înţelese fără a se cunoaşte ţesătura lor intimă, reţeaua sutelor de amănunte din care ele s-au plămădit. Am preferat să lungesc expunerea decât să las lucrurile nelămurite.

În preajma Crăciunului, după aproape două săptămâni de şedere în închisoarea din Graz, suntem puşi în libertate. La trecerea frontierei iugoslave pe la Maribor, în noaptea de 9/10 Decembrie 1939, am căzut în mâinile grănicerilor nemţi, pe teritoriul localităţii de frontieră Spielfeld şi, până la lămurirea situaţiei noastre, poliţia din Graz, care făcea cercetările, ne-a depus la închisoarea locală. Odată cu mine au intrat în închisoare, Roşu Octavian, Traian Borobaru şi Iosif Vasiu. Un alt grup, format din Boian Ion, Popa Ion, Vinţan Valeriu şi Tolcea Ion, plecat din Iugoslavia înaintea noastră, a avut aceeaşi soartă. Ne-am găsit cu toţii la ora de plimbare a deţinuţilor, în curtea interioară a închisorii.

Ni s-a dat voie să scriem şi, graţie intervenţiei făcute la Berlin de Preotul Dumitrescu-Borşa, şeful legionarilor din Germania, şi de Dr.Victor Biriş, n-am zăbovit prea mult îndărătul ferestrelor zăbrelite. A mai contribuit la grăbirea eliberării noastre şi declaraţia lui Roşu la anchetă: acesta fusese la Legaţia germană din Belgrad, în timpul când eram acolo, şi solicitase viza de intrare în Germania pentru grupul de legionari sosiţi în Iugoslavia. Legaţia germană a cerut instrucţiuni de la Berlin, dar noi n-am mai putut aştepta sosirea răspunsului, având poliţia sârbă pe urmele noastre. Totuşi intervenţia şi-a dat mai târziu roadele: grupul nostru fiind semnalat la Berlin, eliberarea lui n-a mai făcut obiectul unor cercetări speciale, care durau de obicei mai bine de o lună.

Mizeria în care ne aflam nu ne strică voioşia, dar suntem siliţi să luăm act de ea. Suntem opt inşi şi nu avem o centimă în buzunar. N-avem cu ce pleca la Berlin. N-avem de mâncare şi nici bani să ne cumpărăm o bucată de pâine. La plecarea din Iugoslavia, ne-am împărţit ultimii bani – preschimbaţi în mărci – în aşa fel încât fiecare grup să poată ajunge cu trenul până la Viena.

Chestiunea mesei am rezolvat-o obţinând nişte bonuri de la Primărie pentru o cantină a Ajutorului de Iarnă (WHW). Cât priveşte banii, ne-am hotărât să ne adresăm autorităţilor vamale din Graz, unde erau depuşi. L-am luat pe Roşu, care ştia ceva nemţeşte şi, după multe umblete şi explicaţii prin diferite birouri, ni se restituie banii confiscaţi mai recent. Ceilalţi, ridicaţi de la grupul Boian, intraseră pe făgaşul formalităţilor şi asupra lor nu mai putea decide decât Direcţiunea Generală a Vămilor din Berlin. Ne întâlnim cu ceilalţi camarazi şi le arătăm hârtiile. Toţi se uitau cu multă duioşie la ele. În împrejurările în care ne găseam, aceste mici lucruri luau proporţiile unei mari biruinţe. Mergem la gară şi ne facem repede socoteala. Spre bucuria noastră, cu banii restituiţi e asigurată călătoria întregului grup până la Viena. E 22 Decembrie. Timpul a trecut şi trebuie să înnoptăm în Graz. Dar unde să găsim un loc de dormit? Acte nu aveam şi banii nu ne ajungeau să plătim un hotel.

Ni se pune în vedere că va trebui să plătim fiecare câte două mărci pe zi pentru tot timpul petrecut în închisoare. Socoteala ni se va trimite la Berlin. Eram într-o categorie aparte: nici în arest preventiv, nici condamnaţi, şi administraţia nu ştia cum să justifice cheltuiala făcută cu noi. Ne întoarcem dezamăgiţi în oraş. Batem din nou la uşa "Ajutorului de Iarnă" şi ni se indică un azil de noapte. Îngheţaţi şi obosiţi, ne întindem pe paturi şi dormim tun până la ziuă.

A doua zi pe la amiază, luăm trenul spre Viena. Ocupăm cu toţi un compartiment şi începem să ne depănăm păţaniile. Grupul Boian, plecat înaintea noastră, a fost simţit de grănicerii sârbi şi numai cu greutate s-a putut strecura din mâinile lor. N-au înaintat mult pe teritoriul german şi au fost prinşi la frontiera Spielfeld, de unde au fost transportaţi la închisoarea din Graz. Boian, care conducea primul grup, a mai trecut în vară graniţa pe la Maribor-Graz în Germania. La plecarea din Belgrad, ne lăsase o schiţă a drumului asigurându-ne că, urmând indicaţiile lui, vom ajunge cu bine la Graz. Dar pe semne că memoria nu l-a mai ajutat, pentru că de la un punct schiţa nu mai corespundea cu locurile. Boian se despărţise de noi cu certitudinea că poliţia germană nu va pune mâna pe el şi ne-a dat întâlnire la Berlin. Acum stătea necăjit într-un colţ, suportând cu resemnare glumele lui Roşu şi Borobaru. Nu numai că ştiinţa lui – îi demonstrau aceştia – nu i-a servit nici lui şi nici nouă la nimic, dar a trebuit să vină grupul nostru ca să-l scoată de unde se împotmolise.

Atenţia lor era absorbită de oameni şi locuri. Pe mine mă năpădesc gândurile. În ce stare sufletească vom găsi grupul de la Berlin? Miti Dumitrescu plecase însoţit de binecuvântările legionarilor din Berlin, dar golurile lăsate de Legiune de masacrul din ţară nu le-a pustiit şi lor sufletul, nu le-a spulberat toate nădejdile? Clime, Banea, Totu, Alecu Cantacuzino, nu mai sunt în viaţă. Dintre Comandanţii Bunei Vestiri doar Ilie Gârneaţă aflasem că trăieşte, dintr-o declaraţie făcută ziariştilor. De Belgea şi Puiu Gârcineanu nu aveam nici o ştire. În cine să mai creadă? După ce toate punctele exterioare de sprijin le pierduserăm, nu ne mai putea servi de reazem decât interiorul. Dar câţi legionari se pot regăsi, fără Căpitan, fără căpetenii, avizaţi exclusiv la propria lor forţă sufletească? Câţi pot reproduce prin propriile lor mijloace fenomenul legionar?

Dacă mă uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu văd decât pământ ars. Toţi cei care au lucrat sub comanda mea au fost ucişi până la unul. Legătura cu mine, chiar dacă se mărginea la servicii secundare, era o indicaţie suficientă pentru Siguranţa Statului ca să treacă un legionar pe listele morţii. Dorca, Noaghea, Clement, Cioflec, Nadoleanu şi alţii, zac în morminte necunoscute. Iar eu dacă mai sunt în viaţă, nu pot să-mi explic altfel decât prin ocrotirea cerului. Se împlinesc aproape doi ani de când sunt urmărit de toată poliţia, jandarmeria şi Siguranţa Statului. S-au pus premii pe capul meu. Sute de oameni au fost schingiuiţi, unii ucişi în bătăi, ca să spună unde mă aflu sau cum pot să-mi dea de urmă. De nenumărate ori s-a închis cercul prigonitorilor în jurul meu până aproape a mă atinge cu mâna şi tot de atâtea ori o putere nevăzută mă scotea din primejdie, adeseori fără să ştiu. E aici mai mult decât o întâmplare. Ca şi cum toată acţiunea de nimicire a mişcării legionare ar atârna de ceva: de prinderea mea şi această ultimă captură nu le-a reuşit duşmanilor.

La plecarea mea din ţară, lăsasem un sistem de legături care se întindea de la Bucureşti până la Banatul sârbesc. În populaţie execuţiile ordonate de Carol au fost întâmpinate cu o dezaprobare unanimă. În sângele nevinovat cel-a vărsat Carol, ca al doilea Irod, ca să dispară şi "sămânţa acestor netrebnici", cum se exprima Argetoianu, s-au stins şi ultimele reflexe ale Majestăţii Regale. Când cadavrele legionarilor au fost expuse pe străzi şi în pieţele publice, iar copii de la şcoala primară obligaţi să privească, toată lumea şi-a întors îngrozită faţa de la el. Pe tronul României nu mai stătea un Rege, ci un călău al tineretului şi al Naţiunii. Oroarea stârnită de Rege era atât de mare, încât lumea din Capitală îl denumea Berilă, după numele unui fioros asasin.

Grupul de la Berlin reprezenta un preţios capital legionar, prin faptul că se afla în afara razei de acţiune a guvernului. Legionarii din ţară puneau mari nădejdi în acest grup. Acolo era Comandamentul, acolo se ţinea ascuns şi Căpitanul, căci nimeni nu se putea împăca cu gândul morţii lui. Credinţa că trăia Căpitanul nu putea fi smulsă nici din sufletele noastre, ale acelora care fiind în Germania, ştiam cât de puţin fundate sunt zvonurile care circulau. Nu aveam nici o dovadă. Mintea refuza orice speculaţie de acest gen şi totuşi nu ni-l puteam închipui pe Căpitan trecut dincolo de hotarele vieţii. Era un sacrilegiu să gândim legiunea fără el. Nu era o prezenţă mistică sau simbolică, ci una aievea şi actuală. El conducea Legiunea, el dădea impuls acţiunilor noastre, iar noi reprezentam un provizorat de conducere, un sistem legionar care nu funcţionează decât graţie acoperirii continue ce-o primim de la el "de undeva", din ţară sau din Europa. Căpitanul era o făptură năzdrăvană. Duşmanii nu-l pot răpune şi moartea nu se poate atinge de el.

Vestea că ar trăi Căpitanul a fost strecurată de guvern în mijlocul legionarilor cu scopul de a atenua reacţiunile ce s-ar fi produs după uciderea lui. Dar viclenia lui Armand Călinescu s-a întors împotriva lui şi a guvernului. Insinuaţia a căzut pe un teren primitor şi s-a transformat în mit. "Căpitanul trăieşte" devenise lozinca de luptă a celor mai mulţi legionari. O formidabilă coeziune s-a realizat în jurul acestui mit. Chiar după masacrul din Septembrie, mitul nu şi-a pierdut eficacitatea. Toate acţiunile se realizau ca şi cum noi, câţiva iniţiaţi, am şti ceva mai mult decât masa legionară, ne-am raporta în tot ceea ce facem la prezenţa Căpitanului, ascuns undeva, dar nu putem vorbi, suntem legaţi să păstrăm secretul, până când va hotărî el.

Grupul de la Berlin beneficia şi de prestigiul unui alt mit, cu caracter politic: sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Legionarii din ţară erau ferm convinşi că întreţinem relaţii de cea mai mare importanţă cu guvernul german şi, la momentul oportun, această prietenie se va arăta, fie primind arme ca să înlăturăm regimul prin forţă fie că Hitler însuşi va lichida regimul de crimă şi teroare, pedepsind pe asasini.

În realitate, relaţiile noastre cu oficialităţile germane n-au depăşit niciodată interesul destul de precar ce-l arătau, în genere, tuturor naţionaliştilor refugiaţi în Germania. Aceste contacte în nici o împrejurare n-au dus la consecinţe practice, în sensul unui sprijin efectiv ce l-am fi obţinut din partea guvernului german sau a partidului naţional-socialist.

Miti Dumitrescu, plecând din mijlocul legionarilor din Berlin ca să răzbune pe Căpitan, acest grup mai câştigase o faimă: devenise chezăşia invincibilităţii noastre. Nici n-a trecut un an de la uciderea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor, şi Armand Călinescu căzuse, fulgerat de echipa lui Miti Dumitrescu. Grupul de la Berlin aşa era de apreciat în ţară, că trăia într-un climat eroic, că era continuatorul luptelor din prigoană. În sânul acestui grup cădeau marile deciziuni ale mişcării. nu va trece multă vreme şi Regele Carol va avea aceeaşi soartă sau va fi alungat de pe tron, pentru că legionarii de la Berlin nu dorm.

Dându-mi seama ce grave repercusiuni ar avea destrămarea grupului Berlin pentru soarta întregii mişcări, m-am adresat legionarilor veniţi cu mine, cerându-le ca, la întâlnirea lor cu camarazii din Berlin să nu manifeste nici cel mai mic semn de descurajare. Chiar dacă ar fi tulburaţi de anumite îndoieli, să forţeze nota la nevoie, arătându-şi neţărmuita încredere în viitorul nostru. Probabil că grupul din Berlin aştepta să sosească o trupă înfrântă şi demoralizatoare. Dar noi n-am plecat din ţară pentru a ne salva viaţa, ci pentru a ne pregăti pentru o nouă campanie, după ce existenţa în ţară devenise imposibilă. Trebuie să depăşim durerea care ne sfâşia sufletele, pentru a da un nou impuls luptei legionare. Să fim interpreţii autentici ai spiritului legionar din ţară. Legionarii din ţară privesc la noi şi la toţi camarazii din Berlin ca la oastea miracolului, de la care va veni mântuirea.

Cuvintele mele n-aveau nevoie să fie însoţite de prea multe argumente. Ca oameni veniţi de pe front, pentru ei era firească această atitudine. Cu toţii şi-au luat angajamentul să exalte înaintea camarazilor din Berlin resursele şi spiritul combativ al mişcării.

Ajungem după masă la Viena. Aici tragem la Ştefan Cernea, fost ofiţer în armata austro-ungară şi apoi funcţionar la Consulatul român din Viena. Din cauza unor conflicte cu Consulul, îşi dăduse demisia şi acum îşi câştiga existenţa în mod particular. Era un prieten al mişcării, iar casa lui devenise un punct de sprijin pentru trecerile noastre din ţară spre Germania şi înapoi. Eu am rămas peste noapte la el, iar ceilalţi camarazi chiar în aceeaşi seară, 23 Decembrie, au luat trenul spre Berlin.

Aproape întreg cadrul nostru de conducere a căzut pradă nebuniei carliste, iar luptătorii care s-au distins în prigoana din 1938-1939 doi, trei dacă mai trăiesc. Pierderile sunt atât de rele încât ar trebui să te laşi doborât de disperare dacă ai vrea să le cântăreşti. Dar se înşeală tiranii, când cred că ai distrus mişcarea. Din sângele martirilor vor creşte noi legionari. Mişcarea este un sistam de valori, o trăire şi nu poate fi desfiinţată prin măsuri brutale. Ea ar putea dispărea numai dacă un alt sistem, mai viguros, mai pur, mai dezinteresat, ar părea pe pământul româniei. Astăzi mitul mişcării s-a adâncit în aşa măsură în masa poporului român încât dacă s-ar face un început de revoltă, tot poporul s-ar ridica contra tiraniei carliste. Noi ne-am întors ca să ne pregătim pentru o nouă expediţie. Dacă aceştia acum, câţi suntem şi câţi am mai rămas, în momentul celei mai mari dureri şi dezorientări, mai credem şi nu plecăm steagul, biruinţa noastră este asigurată. Esenţialul este să nu se rupă firul continuităţii legionare şi acest fir, astăzi după decapitările suferite, este extrem de firav. Dacă privim în tabăra duşmană, lucrurile nu stau tocmai bine. Sistemul carlist, lipsit de Armand Călinescu, nu mai este viabil. Cu Armand Călinescu, n-a căzut numai omul tare al regimului, ci întreg regimul a primit o lovitură de moarte. De altă parte situaţia externă a României se agravează din zi în zi, demonstrând că numai politica externă preconizată de Căpitan, alături de Puterile Axei, poate asigura viitorul ţării. Se remarcă semne de descompunere interioară a regimului. Venirea lui Tătărăscu, om al compromisului, declaraţiile acestuia, trebuie interpretate în sensul că Regele este obligat să renunţe la politica asasinatului şi să caute o nouă orientare internă şi externă.

Tragedia legionară l-a zguduit atât de mult pe Cernea, încât la plecare am simţit că nu stăteam de vorbă numai cu prietenul Cernea, ci că devenise unul de-ai noştri, hotărât să împărtăşească toate necazurile şi bucuriile cu noi.

Întreb de Petraşcu. Îmi spun că locuieşte la Petre Ponta. Îi dau un telefon chiar din gară. Mă cheamă la el să petrecem Crăciunul cu familia Ponta. Pe Petre Ponta îl cunoşteam fugitiv încă din vară. Era un om de o rară energie, de-o putere de muncă uluitoare. Un exemplar unic în felul lui: împreuna perseverenţa germană la lucru cu iuţeala şi vioiciunea temperamentului românesc. Dacă întreg poporul român ar fi format din astfel de elemente, am deveni cea dintâi naţiune de pe glob.

Petre Ponta avea toate motivele să fie mulţumit cu viaţa. Emigrase de aproape zece ani din ţară. Făcuse şcoala de Belle-Arte din Berlin. Era un desenator artistic şi organizator de expoziţii. Îşi iubea meseria cu pasiune şi câştiga destul ca să ducă o existenţă comodă. Soţia lui, Alice Ponta, de origine germană, o femeie de o rară înţelegere şi bunătate, era ea însăşi pictoriţă. Totuşi ceva în forul lui interior nu îi dădea pace. Viaţa printre străini, ruperea de neam, îl durea adânc. Auzise de legionari, de lupta ce-o poartă pentru ridicarea neamului, de viaţa lor chinuită. Voia să devină unul dintre ei. N-a mai avut astâmpăr până ce n-a dat de urma noastră. Prin inginerul Caraivan a ajuns să vorbească cu Petraşcu. Acesta mi-a comunicat impresiile ce le-a avut după întâlnire: surprinzătoarea apariţie a unui om care se oferă să servească din tot sufletul lui şi cu tot ce are cauza Legiunii. L-am cunoscut apoi şi eu, înainte de plecarea din ţară. Greu se mai exprima româneşte; îşi însuşise la perfecţie dialectul berlinez. Zelul cu care se îmbia mi s-a părut suspect. Cum guvernul căuta să introducă agenţi în mijlocul nostru, i-am recomandat lui Petraşcu prudenţă. După câteva luni de ţinere sub observaţie, Petraşcu s-a convins că n-are de ce să se teamă. Omul era de perfectă bună credinţă. Zelul lui era sincer. Era expresia unui fond curat, a unei conştiinţe naţionale care a izbucnit în el cu o putere elementară. Petraşcu s-a mutat la el şi de atunci casa lui Petre Ponta din Berlin, Sondershauserstr.84, a devenit parte integrantă din viaţa şi istoria Legiunii. Odată cu intrarea noastră în casa lui, familia Ponta încetase de a mai avea o existenţă privată. Ziua şi noaptea orice legionar era bine primit. Ultimii bani şi ultima bucată de pâine şi-o împărţea cu noi. Aşa şi-a stricat Petre Ponta rosturile vieţii lui pentru totdeauna.

Casa lui Petre Ponta se afla în sudul Berlinului, cartierul Lichterfelde-Ost. Pe înserat am ajuns la el. În prag m-a întâmpinat Petraşcu. Ne-am strâns mâna şi ne-am luat îndelung unul la altul. Parcă îi venise inima la loc. "Bine că ai venit", au fost singurele lui cuvinte.

Din nou suntem iar împreună. Amândoi am trecut prin cele mai mari primejdii şi Dumnezeu ne-a apărat până acum şi pe unul şi pe altul. Cât timp mă ştia în ţară, nu mai avea linişte. Îi era teamă de viaţa mea. Îl lega de mine o veche prietenie. Ne cunoşteam de pe băncile liceului. Aceleaşi visuri şi idealuri ne-au plămădit existenţa din fragedă tinereţe. Când ne-am întâlnit în Legiune, eu intrasem în toamna anului 1927, el cu un an mai târziu, nu m-am mirat deloc. Aparţineam demult aceleaşi comunităţi spirituale. Chemarea lui Corneliu Codreanu ne-a găsit pregătiţi sufleteşte. Îl căutam pe acest uriaş al generaţiei noastre şi de atunci n-am urmat decât cărarea bătută de viscole a Legiunii.

Petraşcu mi-a comunicat ce s-a petrecut în lipsa mea la Berlin. Situaţia grupului era mult mai rea decât mi-o închipuisem. Numai exista unitate de comandă, grupul se împrăştiase şi, ceea ce era mai grav, însăşi resorturile sufleteşti ale legionarilor cedaseră. Dintre căpetenii, Papanace se ţinea mai bine, dar nu făcuse nici un efort de regrupare a forţelor. Petraşcu se simţea stingher fără mine.

Când am plecat spre ţară, 15 August 1939, funcţiona un "comandament" al grupului legionar din Berlin, format din Preotul Dumitrescu-Borşa, Alexandru Constant, Victor Vojen, Constantin Papanace, Victor Silaghi şi cu mine. Şeful grupului era Preotul Dumitrescu-Borşa, eu mă ocupasem de legăturile cu ţara, Vojen şi Papanace cu relaţiile externe, Constant cu garnizoana. Părintele Dumitrescu-Borşa nu se bucura de prea multă consideraţie între legionarii din Germania. Venise cu o presă proastă din Polonia. Horodiceanu, Trifa, Petraşcu, Stănicel, care împrăştiaseră cu Părintele exilul cu Polonia, erau atât de porniţi contra lui încât duceau campanie. Cum nu participasem la aceste frământări, nu m-am lăsat impresionat de ele. L-am susţinut la conducerea grupului din Berlin împotriva celor mai apropiaţi prieteni ai mei. Mă lega de el viaţa chinuită petrecută împreună din 1938 şi mă gândeam la numele ce-l poartă. Fusese secretar general al partidului "Totul pentru Ţară" şi era singurul supravieţuitor al echipei din Spania.

Înainte de şti ce să fac, m-am hotărât să trec pe la fiecare din căpeteniile legionare din Berlin, ca să verific informaţiile primite de la ei. L-am vizitat mai întâi pe Preotul Dumitrescu-Borşa. N-am recunoscut nici o fibră din omul de altădată. Era o ruină morală. Nu mai credea în nimic. Repeta mereu, cu ochii duşi departe, în cursul conversaţiei, "o să ajungem ca Ruşii albi". După masacrul din ţară, considera situaţia mişcării pierdută, cel puţin pentru generaţia actuală. Preotul Dumitrescu-Borşa era unul dintre legionarii care nu trăiau din lumina lor proprie. După dispariţia Căpitanului, se prăbuşise şi el. Procesul descompunerii începuse din Polonia. Venind din Polonia în Germania, eu, Papanace şi ceilalţi am forţat nota, aşezându-i în fruntea noastră. L-am pus într-o situaţie care-l obliga "să se ţină bine". Era şeful nostru.

Intrând în mediul nostru combativ, Părintele Borşa a avut chiar momente de înviorare. În vară era plin de foc. Compara situaţia noastră cu a vânătorului care stă la pândă. "Cine poate şi are norocul să-i treacă pe dinainte Armand Călinescu, trage".

Era în corespondenţă cu Miti Dumitrescu şi avea ferma convingere că de astă dată monstrul nu mai scapă. Iar acum acelaşi om, şeful nostru, primea cu astfel de cuvinte pe legionarii care se întorceau din mijlocul primejdiilor. Nu-i părea bine când îi spuneam că mişcarea s-a refăcut în ţară.

N-a avut nici curiozitatea să mă întrebe amănunte. Ce-am putut desprinde precis de la el, era că voia să fie lăsat în pace. Nu mai voia să audă de nimic, nu mai voia să fie amestecat în nici o acţiune. Răspunderea grupului nu-l mai interesa.

M-am întâlnit apoi cu Papanace, la locuinţa lui Virgil Mihăilescu. L-am găsit abătut. I-am expus situaţia din ţară şi el mi-a povestit frământările din mijlocul grupului, după plecarea mea. Vojen. Constant, Preotul Borşa, se desprinsese de grup. Silaghi avea un serviciu şi trăia retras. Cu Ciorogaru, relaţiile grupului erau de multă vreme întrerupte. Papanace se întâlnea individual cu ceilalţi legionari, dar o viaţă colectivă nu mai exista.

Relaţiile mele cu Papanace, în tot timpul refugiului din Berlin, au fost mai mult decât cordiale, de mare confidenţă. Noi doi reprezentam ultima linie de rezistenţă a grupului. Când grupul avea momente de absenţă sau de dezorientare, noi restabileam efortul şi continuitatea. Când am plecat în ţară, pe el l-am considerat a fi garantul liniei legionare a grupului Berlin, având un coeficient de densitate sufletească mai mare decât alţii. În acest sens am lăsat vorbă şi lui Petraşcu la plecare: "Ţineţi-vă de Papanace orice s-ar întâmpla". Acum el însuşi intrase într-o fază de depresiune. Omul nu mai putea da atât cât reclama gravitatea momentului şi făcea la alţii să-şi asume răspunderea situaţiei. E o atitudine legionară cum nu se poate mai corectă.

Cu aceeaşi sinceritate i-am expus punctul meu de vedere. Eu îmi iau răspunderea luptei din ţară, dar nu răspunderea conducerii grupului legionar din Berlin, nici sub aspect să reconstituim o unitate fragilă, care ar avea mai mult darul să provoace numai duşmănii? De ce să ne reunim cu nişte oameni care şi-au pierdut suflul interior? Să-i lăsăm pe cei ce au abdicat de la linia legionară în plata Domnului, iar noi să ne vedem de drumul nostru. Eu îmi voi alcătui un grup legionar, format numai din luptători, numai din încercaţi şi gata de sacrificiu şi cu aceştia mă voi întoarce în ţară. El, Papanace, să acopere pregătirea viitoarei expediţii, fie în raport cu ceilalţi legionari din grup fie în relaţiile cu Germanii. Papanace a fost de acord şi cu asta ne-am despărţit. De fapt, în această întâlnire, fără să-i spunem pe nume, s-a reconstituit comandamentul legionar din Berlin între noi doi, după răzleţirea celorlalţi membri ai lui.

I-am cerut lămuriri, cum vede el "soluţia politică"? Implică tratative cu Regele? A evitat să se pronunţe. Un lucru am reţinut: Constant nu mai punea preţ pe lupta din ţară. Dintr-o convorbire ce-a, avut-o mai târziu cu Vojen, prietenul său nedespărţit, m-am lămurit în ce constă faimoasa "soluţie politică: o intervenţie a Berlinului în politica internă a României, într-un moment de încordare cu Carol, care ar putea să fie chiar un război. Mişcarea legionară ar fi chemată să joace un rol important într-o asemenea împrejurare. Soluţia era ispititoare pentru cine voia să evite riscurile, dar pentru mişcare nu era o afacere. În ce postură mizerabilă ne-am fi prezentat în faţa ţării, ca miluiţi ai Nemţilor?

Cu Ciorogaru n-am vorbit, pentru că de multă vreme se despărţise de grup. Aflasem că şi el era partizanul unei soluţii politice, dar pe care nu o vedea posibilă, spre deosebire de Vojen şi Constant, decât cu Regele. Pentru a-şi ilustra teoria, luase deja legături cu guvernul de la Bucureşti, prin mijlocirea agenţilor diplomatici de la Berlin. Se împrietenise în ultimul timp cu preotul Dumitrescu-Borşa. Îi surâdea şi lui o înţelegere cu guvernul, pentru a nu ajunge "rus Alb", cum se lamenta Părintele.

Trifa, fostul preşedinte al Centrului Studenţesc Bucureşti, susţinea că nu mai avem altceva mai bun de făcut la Berlin decât să învăţăm şi să luăm diplome. Odată oamenii formaţi, altfel ne vom măsura cu Carol. Nu pricepeam legătura de la cauză la efect cu politica Legiunii. Să se sperie Carol de diplomele achiziţionate de legionari la Berlin şi să ne lase puterea? Sau, fiind în posesiunea acestor titluri, vom pătrunde mai bine în miezul evenimentelor şi atunci îl vom combate cu arme superioare? M-am forţat să cred că acesta din urmă era gândul lui Trifa, când a părăsit viaţa de grup şi preocupările noastre şi s-a consacrat exclusiv studiilor. Ţara Românească nu ducea lipsă de intelectuali, ci de intelectuali de caracter.

Singura mângâiere sufletească mi-a procurat-o Dr. Victor Biriş. Nu-l mai văzusem din ţară. În August 1939, ne-am încrucişat drumurile în Banatul sârbesc, fără să ne fi putut vedea. Eu mergeam spre ţară şi el fugea din ţară, pe la Lăţunaş, pentru a se refugia în Germania. Fusese procuror la Tribunalul Oraviţa şi şi-a dat demisia când i s-a cerut să voteze Noua Constituţie.

A fost unicul caz pe ţară. Prin Preotul Borşa, de ai cărui copii se interesase în prigoană, s-a ataşat comandamentului central, aducând mari servicii mişcării. Biriş lucra acum ca hamal într-o întreprindere şi l-am găsit zăcând la spital, zăcând de o gripă contractată în iarna aceea grea. Deşi era pe un pat de spital ars de febră, n-a fost nevoie de nici o încurajare pentru a-l înviora. Biriş era mai tare sufleteşte decât noi toţi. Pierduse pe fratele lui, Gheorghe Biriş, în masacrul de la Miercurea Ciuc. Gheorghe Biriş studiase Dreptul la Cluj şi făcea parte din falanga de studenţi legionari de la această Universitate, care s-au acoperit de glorie în cursul acestei prigoane.

Atmosfera de la Berlin îl întrista. Fusese prieten cu Preotul Borşa, dar de când îi citise în suflet lenta descompunere, se înstrăinase de el. Acum aproape nici nu-şi vorbea. Ce deosebire de atitudine între ultimul supravieţuitor al echipei din Spania şi fostul secretar al partidului "Totul pentru Ţară", Preotul Borşa, şi necunoscutul procuror de la Oraviţa! Biriş rupsese toate punţile în urma lui, pentru a se întâlni cu destinul Legiunii. Renunţase la familie, la carieră, la prietenii din alte partide, pentru a-şi asuma riscuri care nu decurgeau din obligaţii contractate anterior sau din jurăminte solemne.

2. Lupta contra Regelui Carol trebuia să continuată şi onorată. Această situaţie, singura loială faţă de Legiune şi faţă de memoria celor căzuţi, reclama noi eforturi şi noi sacrificii. Cine urmează la rând ca să continue eroică a mişcării? Puţini mai răspundeau la apel. Reflexele combative ale legionarilor din Berlin nu mai funcţionează cu prospeţimea omului din tranşee.

3. Exista un caz aparte, al lui Silaghi, căruia nu i se putea tăgădui nici curajul convingerilor şi nici spiritul de deciziune. El stătea deoparte pentru că era zdrobit sufleteşte. Nu mai trăia Căpitanul, nu mai trăiau atâţia legionari de elită, care ar fi putut să îi ia locul. În cine să mai aibă încredere? În Părintele Borşa, care dăduse bir cu fugiţii, în mine, în Papanace? Garanţia noastră i se părea destul de fragilă.

Ca să se pună la adăpost de noi surprize, guvernul german decisese restrângerea libertăţii de mişcare a legionarilor refugiaţi în Germania, obligându-i să se prezinte săptămânal la poliţie, pentru control. Li s-a pus în vedere că nu au voie să părăsească teritoriul german, fără aprobarea Gestapo-ului. Această măsură mărise dezorientarea în mijlocul grupului. Însăşi pământul solid al Germaniei naţional-socialiste începea să le fugă de sub picioare. Se răspândise teama între legionarii din Berlin că dacă se va mai întreprinde ceva de pe teritoriul Germaniei, vor fi băgaţi cu toţii în lagăr de concentrare sau vor fi predaţi guvernului din ţară. Această ameninţare i-a determinat pe mulţi "să se dea la fund", pentru ca să nu fie ridicaţi în cine ştie ce împrejurare.

5. Exista şi o categorie de legionari care au rămas neclintiţi pe poziţie. Aceştia erau Smultea, Rotea, Petraşcu, Eugen Teodorescu, Dragomir-Jilava, Alexandru Popovici, Virgil Mihăilescu şi Biriş. Dar aceştia aşteptau iniţiativa "Comandamentului", cum erau obişnuiţi. Venirea noastră a însemnat o uşurare pentru ei. Ei sperau că de acum înainte se va risipi atmosfera de lâncezeală care domnea la Berlin şi li se vor spune clar şi precis ce au de făcut.

6. În concluzie, grupul de la Berlin nu mai poseda ceea ce exista mai înainte, viaţă şi orientare proprie. Existau atitudini, dar nu o atitudine globală. Aceste atitudini individuale erau fără consistenţă, fluide, fiind mai degrabă expresia unei renunţări interioare. Dacă noi, cei din ţară, ne asimilam acestei mentalităţi defetiste, Regele Carol putea să-şi serbeze triumful pe mormântul Căpitanului şi al atâtor legionari căzuţi. O bătălie nu se pierde atunci când au suferit una, două sa mai multe înfrângeri, ci atunci când interior te recunoşti înfrânt.

Situaţia nu se putea salva decât contopind într-o unitate pe legionarii veniţi din ţară cu legionarii din Berlin, rămaşi pe poziţie. Din unificarea celor două grupe trebuie să ajungem la constituirea unei noi forţe, cu care să reluăm ofensiva contra regimului. Odată acest nucleu format, întreg grupul de la Berlin îşi va regăsi centrul de greutate şi, pe încetul, şi ceilalţi legionari, care acum sunt frământaţi de îndoieli şi stau în expectativă, se vor reintegra luptei.

Guvernul german, ca să contracareze efectele propagandei engleze în România, n-a găsit alt mijloc mai potrivit decât să inventeze o altă poveste, în care complicii Gărzii de Fier la asasinarea lui Armand Călinescu ar fi fost Englezii! La radio au anunţat că "elemente din Garda de Fier, agenţi ai Intelligence-Service-ului, au asasinat pe prietenul Germaniei, Armand Călinescu". Acelaşi comentar s-a repetat şi în ziarele germane. A apărut nu mult după aceea şi o carte, scrisă de doi inspectori de poliţie germani, "Auf die Blutspuren des Intelligence Service", care conţinea, între alte mărturii, şi episodul cu Armand Călinescu.

Versiunea engleză era verosimilă, pentru că Garda de Fier era orientată spre Axă, iar Miti Dumitrescu, şeful echipei care a doborât pe Armand Călinescu, plecase din Germania. Versiunea germană era absurdă din toate punctele de vedere. Nu salva nici cel puţin aparenţele. Armand Călinescu nu fusese niciodată "prieten al Germaniei". După asasinarea lui Corneliu Codreanu, poziţia lui Armand Călinescu devenise ireversibilă: numai azvârlind ţara într-un război contra Germaniei, putea să-şi justifice prigoana contra mişcării. Englezii nu puteau ucide pe omul care împingea din toate puterile România la un război contra Germaniei. Toate aparenţele erau favorabile tezei englezeşti, dar nici un indiciu nu admitea tălmăcirea germană a atentatului. Demonstraţia era forţată şi nu putea fi crezută de nimeni.

În realitate, amândouă erau false. Nici Germanii, nici Englezii nu fuseseră amestecaţi în atentatului contra lui Călinescu. Noi eram victima războiului propagandistic dintre cele două puteri. Căderea lui Călinescu n-avea nimic de-a face cu situaţia internaţională din acel moment. Armand Călinescu putea să cadă tot aşa de bine în Februarie 1939, în Martie 1939, în vara anului 1939. Era un episod al luptei ce-a izbucnit între mişcare şi regimul de teroare al Regelui Carol. Nenumărate încercări de a-l doborî pe Armand Călinescu s-au făcut înainte de Miti Dumitrescu, unele cunoscute, altele mai puţin cunoscute. Mai multe echipe de legionari, formate din elemente tot atât de hotărâte ca şi acelea aflate sub comanda lui Miti Dumitrescu, au căzut în mâinile poliţiei şi au fost ucise.

Miti Dumitrescu venise în Germania ca să se convingă dacă trăieşte sau nu Căpitanul. Dacă nu dă de urmele lui, era hotărât să se întoarcă în ţară şi să-l răzbune. În Martie 1939, soseşte la Berlin şi în Iunie al aceluiaşi an se întoarce în ţară, fiind însoţit până la frontiera ungaro-română de Victor Silaghi şi Ilie Smultea. Miti Dumitrescu se simţea chemat să răzbune pe Căpitan, dar voia, înainte de a se angaja în acţiune, să câştige certitudinea interioară a actului. Pe el, ca şi pe toţi legionarii liberi, nu-l interesa momentul extern, ci momentul intern. Esenţial era să cadă tiranul, oricând, oriunde poate fi prins.

Dacă Englezii considerau pe legionari agenţi ai unor forţe străine, faptul ne indigna, dar nu ne durea sufleteşte, dar când Germania naţional-socialistă, ţara de care ne simţeam înfrăţiţi prin idealuri, ne arunca această ofensă, atunci când noi sângeram din mii de răni, era peste puterile noastre să pricepem.

De ce trebuia să recurgă guvernul german la falsificări atât de grosolane, care nu salvau nici cel puţin aparenţele? În împuşcarea lui Călinescu guvernul german nu avusese nici un amestec şi nici nu am fi tolerat noi vreun amestec. Explicaţia atentatului era simplă şi elocventă încât nici propaganda engleză nu avea ce să-i opună: legionarii au răzbunat pe Căpitan. "Era la mintea cocoşului", cum zice românul şi ultimul om din popor putea să lămurească de ce a fost împuşcat Armand Călinescu. De ce această explicaţie elementară a fost substituită cu un roman poliţist, în care nu credea nimeni? Tocmai această îmbrobodire a adevărului, a lăsat impresia în lumea românească şi europeană că guvernul german nu ar fi străin de atentat.

Constantin Papanace, îndată ce-a aflat de falsurile răspândite de propaganda germană, a înaintat un protest-memoriu lui Dr. Goebbels, în 23 Septembrie 1939, în care a restabilit adevărul. Miti Dumitrescu n-a fost în serviciul nici unei puteri străine, ci şi-a făcut datoria faţă de Neam şi Legiune, pedepsind pe asasinul lui Corneliu Codreanu.

Cel dintâi lucru ce l-am făcut a fost să schimb starea de spirit a grupului legionar din Berlin. Am convocat pe legionarii veniţi din ţară şi le-am împărtăşit impresiile culese din convorbirile avute cu camarazii din Berlin. Le-am cerut să nu se molipsească de această atmosferă apăsătoare, ci, dimpotrivă, să forţeze chiar nota, manifestând, poate împotriva propriilor lor convingeri, o încredere puternică în victorie. Aceasta este porunca ceasului de faţă. Orice atitudine molatecă va duce la destrămarea grupului din Berlin şi cu el la înmormântarea speranţelor ce şi le-au pus legionarii din ţară în noi.

Efectul acestei ofensive morale s-a văzut în câteva zile. Vechii camarazi din Berlin se mirau de atitudinea dârză a legionarilor veniţi din ţară, care, abia scăpaţi din foc, îşi făceau socotelile să se întoarcă în mijlocul luptei şi al primejdiilor. Un alt fapt care a impresionat adânc pe camarazii din Berlin a fost imediata intrare la lucru, la câteva zile după sosire, a legionarilor sosiţi cu mine din ţară. Tolcea cu Vasiu şi Popa Ion munceau la turnătoria Siemens din Spandau, iar Roşu, Borobaru, Vinţan, şi Boian, la fabrica de cauciuc "Veritas" din Lichterfelde-Ost.

Am început cu Petraşcu şi am avut surpriza şi bucuria să număr şi pe Petre Ponta printre cei hotărâţi să participe la noua campanie, cu toate că nu avea decât un stagiu de câteva luni în mişcare. Tot grupul venit din ţară s-a declarat pentru continuarea luptei, iar elementele aflate în Berlin înainte de venirea noastră, au consimţit să intre în grupul de acţiune Şeitan, Eugen Teodorescu, Găvăgină, Crăcea, Rotea, Smultea, Virgil Mihăilescu, Petraşcu şi Ponta. În total, eram 17 inşi. Dintre legionarii neîncadraţi, Dr. Victor Biriş şi Gheorghe-Jilava erau mai apropiaţi de planurile noastre şi ne ajutau cu tot ce puteau.

Numele camarazilor care au făcut parte din grupul de acţiune să cuvine să rămână în amintirea şirurilor viitoare de legionari, căci, datorită avântului lor, s-a reconstituit frontul legionar din Berlin, într-un moment de neagră deznădejde pentru întreaga mişcare. Nu toţi au plecat în ţară şi au luat parte la lupte, dar din impulsul sufletesc al tuturor s-a cristalizat hotărârea care ne-a dus la biruinţa din 6 Septembrie 1940.

Grupul de acţiune forma o unitate aparte în mijlocul grupului mare. Era împărţit în cuiburi. Odată pe lună cuiburile se întruneau în şedinţă comună. Şefii de cuiburi erau Petraşcu Nicolae, Roşu Octavian, Alexandru Popovici, Rotea Ilie şi Eugen Teodorescu. Viaţa legionară pulsa mai intens în cadrul grupului restrâns.

2. S-a reconstituit axa politică a grupului din Berlin prin colaborarea mea cu Papanace.

4. Ciorogaru, Preotul Borşa şi toţi defetiştii au fost izolaţi şi vegetau la marginea grupului.

Punctul de vedere ce l-am susţinut întotdeauna în cadrul comandamentului legionar a fost că regimul de teroare al Regelui Carol nu poate fi răsturnat decât printr-o acţiune revoluţionară. Un atentat zguduie sistemul, are efectul unui cutremur asupra lui, dar dacă nu intervine o forţă revoluţionară care să exploateze momentul, îşi revine. Aşa s-a întâmplat cu Călinescu. Miile de politicieni, poliţişti şi ofiţeri de jandarmi, cointeresaţi la beneficiile şi crimele guvernului, s-au regrupat îndărătul Regelui, mai puţin bucuroşi de continuarea tovărăşiei şi mai mult temându-se de orice schimbare. Numai ridicând Naţiunea contra Regelui, regimul poate fi constrâns la capitulare.

Ideea atentatului am acceptat-o ca o soluţie extremă, numai după ce se epuizase efortul revoluţionar al mişcării în lanţul de nenorociri petrecute în Ianuarie 1939. Planul ce l-am făurit împreună cu Vasile Christescu, după asasinarea Căpitanului, prevedea un mare atac asupra Capitalei cu toate forţele disponibile din provincie. Nu excludeam un atentat contra Regelui sau contra lui Călinescu, dacă nu s-ar fi putut realiza concomitent cu atacul general, dar nu intra atentatul ca element indispensabil în ansamblul operaţiunilor. Grija noastră principală, după uciderea Căpitanului, era să nu lăsăm frâu liber răzbunărilor individuale şi nici să nu ne risipim forţele în acţiuni de efect limitat (atentatul), pentru a nu pierde oportunitatea marii şi finalei răzbunări.

Concepţia la care m-am oprit acum se deosebea de cea veche prin lărgirea câmpului de luptă. Acţiunea nu se limita la Capitală, ci trebuia să se desfăşoare în mai toate oraşele unde dispuneam de suficiente concentrări, ca să ne asigure un minimum de succes iniţial. Experienţa ne-a învăţat că este foarte greu de a aduna oamenii într-un singur punct, fără a alarma autorităţilor. De altă parte, voiam să dăm revoltei un caracter naţional. Impresia asupra Regelui şi guvernului ar fi fost mult mai puternică când ar fi aflat că focul s-a aprins din mai multe părţi deodată şi toată ţara s-a ridicat contra lui.

Atacul era proiectat să se desfăşoare în trei valuri succesive, la scurte intervale: mai întâi grupuri restrânse de legionari, pregătite în cea mai mare taină, trebuia să facă întâia breşă în autoritatea regimului, pe urmele lor să năvălească mulţimea legionară şi, în cele din urmă, atmosfera revoluţionară odată creată, însăşi masele populare să fie antrenate în luptă.

Acest plan nu era decât o simplă schemă. Nu conţinea nici un element concret, nici o indicaţie de teren. Totuşi nu era un plan construit din imaginaţie şi nici cu idei împrumutate. Din propria noastră experienţă şi din propriile noastre nenorociri i-am fixat liniile fundamentale.

Teroarea regimului ne-a silit "să ne dăm la fund", cum se numea, în limbaj legionar, viaţa în clandestinitate, şi tot teroarea regimului ne-a obligat să punem mâna pe armă. Ceea ce am moştenit de la Căpitan, a fost hotărârea de a înfrunta orice prigoană şi de a răspunde nedreptăţilor. "În extremis", când toate celelalte căi ni se închideau, acceptam şi-o luptă clandestină şi nu ne temeam nici de spectrul unei revoluţii. Caracteristica mişcării este că se poate adapta oricăror împrejurări, fără a-şi pierde identitatea. Dar revoluţia materializată în acţiuni de stradă, în atacuri contra instituţiilor publice, nu aparţineau fiinţei noastre prin definiţie. Revoluţia noastră era de ordin interior, era schimbarea lăuntrică a omului. În faţa aparatului de teroare, făurit de cuplul Rege-Călinescu, în faţa Poliţiei, Siguranţei şi Jandarmeriei, noi ne prezentam "cu piept călit de fier şi sufletul de crin". Doar vagi bănuieli aveam de apucăturile vieţii subterane. Eram atât de naivi încât nu cunoşteam nici banala "cursă de şoareci". Cădeau legionarii unul după altul, săvârşind imprudenţe elementare. Eroismul nostru se încleştase într-o luptă inegală cu tehnica poliţienească a lui Moruzov.

Dintre legionarii grupului de acţiune, am ales câteva elemente destinate să primească misiuni de conducere în organizarea acţiunii revoluţionare: Octavian Roşu, Traian Borobaru, Ilie Smultea, Ilie Rotea, Eugen Teodorescu, Ion Boian şi Petraşcu. Cu aceştia mă întâlneam de obicei duminica după masă, în casa lui Petre Ponta, şi ţineam şedinţe tehnice, în care dezbăteam planul de acţiune sub toate aspectele. După ce am epuizat temele principale, ne-am îndreptat atenţia asupra unor chestiuni cu caracter mai special:

b) De unde ne vom procura arme? În 1938-1939, locotenentul Dumitrescu rezolvase în mod genial problema, construind aruncătoarele de flăcări. Cu ele puteam compensa lipsa armelor propriu zise. Dar el fusese ucis şi un al doilea nu se mai găsea. Să atacăm un depozit militar? Autorităţile ne-ar lua-o înainte şi ne-ar aresta.

d) De unde ne vom procura bani? Realizarea planului reclamă sume importante, destinate deplasării şi găzduirii oamenilor din diferite oraşe. Cotizaţiile nu puteau acoperi aceste sume. În acest punct în zadar ne-am frământat mintea. Noi nu aveam în acel moment nici atâţia bani ca să ne plătim călătoria până în ţară, necum să mai finanţăm totalitatea acţiunii.

Rezultatele ce le-am cules din aceste anchete de la om la om erau destul de slabe. Nici unul din elementele grupului de comandă nu îmi va da asigurări că acţiunea condusă de el va reuşi într-o proporţie convenabilă, dar toţi erau iluminaţi de-o mare speranţă şi decişi la orice risc.

În cursul lunii Ianuarie, primesc o vizită neaşteptată. Un legionar din ţară, Petre Dumitriu, soseşte la Berlin şi vrea să-mi vorbească într-o chestiune de interes deosebit. Într-o după masă, a fost adus la casa lui Petre Ponta, unde locuiam, şi a început să-mi depene povestea lui. Mi-a spus că e student în medicină şi a acţionat în Centrul Studenţesc, sub conducerea lui Vârfureanu. Apoi, fără nici o introducere, a intrat în subiect:

Convorbirea cu Dumitriu mi-a rămas întipărită în minte până la ultimul cuvânt. Acum numai exista nici un dubiu că Vârfureanu era un agent de mare clasă al poliţiei. Prin mijlocirea lui Vârfureanu, care controla sectorul studenţesc, Armand Călinescu înscenase un complot legionar contra unor mai multor generali români, pentru a-şi putea pune în aplicare planul de asasinare a căpeteniilor aflate în închisori şi în lagăre. Indignarea ce-ar fi provocat în ţară asasinarea mai multor generali români ar fi fost atât de mare încât masacrul ce-ar fi urmat ar fi considerat ca o justă represiune a unor acţiuni absurde şi bestiale.

Atentatul lui Miti Dumitrescu n-a salvat pe legionarii din închisori, dar, cel puţin, odată cu ei cădea şi acela care plănuise lichidarea lor. Dacă nu ar fi fost înlăturat Armand Călinescu, fruntaşii legionari tot ar fi pierit cu două săptămâni mai târziu, dar în aşa fel că monstrul nu numai că ar fi rămas în viaţă, dar ar fi triumfat pe mormintele lor. După aceste întâmplări, cine ar mai fi cutezat să ridice steagul Legiunii, când asupra ei apăsa acuzaţia unor atentate demente?

Acum toate se lămureau. Mihail Vârfureanu era fiu de preot din judeţul Dâmboviţa. A intrat în mişcare fiind student în medicină, şi repede şi-a câştigat aprecierea şefilor lui. Atât Ion Victor Vojen, fostul şef al judeţului Dâmboviţa, cât şi Victor Dragomirescu, fost şef al Centrului Studenţesc Legionar Bucureşti, întotdeauna mi-au vorbit de el în termeni superlativi. O speranţă a legiunii. Fusese primit şi în Corpul Moţa-Marin, iar, în timpul prigoanei, devenise omul de încredere a lui Victor Dragomirescu. Conducea grupul legionar de la medicină. Eu n-am avut nici un fel de contact cu el şi nu l-am văzut niciodată, deoarece eu aveam legături numai cu şefii de mari unităţi, iar el nu era decât şeful unei subunităţi studenţeşti. După recomandarea lui Victor Dragomirescu, cu care lucram strâns la realizarea planului de acţiune, ce trebuia să fie pus în aplicare pe la începutul lunii Februarie 1939, Vârfureanu era prevăzut să conducă atacul de la cazarma Malmaison. M-am întrebat mai târziu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ajuns să dezlănţuim atacul? Ne-ar fi trădat?

E greu de precizat când a intrat Vârfureanu în slujba poliţiei. Să fi fost înainte de începerea prigoanei sau chiar în cursul ei, prins şi pus în dramatica alternativă de a fi schingiuit sau de a trece de cealaltă baricadă? Un fapt ce mi-a dat mult de gândit era că şefii studenţimii în clandestinitate cădeau unul după altul, la scurte intervale: din Octombrie 1938 până în Ianuarie 1939 sunt surprinşi de poliţie şi arestaţi Filipov, Mazilescu, Necrelescu şi Busuioc. Ori, toţi aceştia erau şefii ierarhici ai lui Vârfureanu. Dar era greu să se facă vreo legătură, pentru că cei căzuţi aveau contacte şi cu alţi şefi de grupe studenţeşti. De unde venise trădarea? În orice caz, Vârfureanu era ultimul care putea fi bănuit, deoarece era aghiotantul lui Victor Dragomirescu, iar Victor Dragomirescu era un membru de elită al Legiunii.

Eu însumi, la începutul lunii Februarie, trecusem graniţa în Ungaria, încât nu mai era cine să dea dispoziţii. Lui Vârfureanu, unul din principal conducători ai studenţimii, în mod natural îi revenea succesiunea, încât atunci când şi-a asumat răspunderea Centrului Bucureşti nu putea trezi nici o bănuială.

E adevărat că încă din timpul acela, adică din primăvara anului 1939, circulau zvonuri neliniştitoare referitor la Vârfureanu; totuşi nu ne puteam lua după gura unuia sau altuia, când Victor Dragomirescu, chiar din închisoare, unde se afla, după nereuşita încercare de a fugi cu avionul, ne trimisese vorbă la Berlin să avem toată încrederea în Vârfureanu. Al doilea garant, Victor Vojen, care se afla la Berlin, ne asigura cu aceeaşi străşnicie că Vârfureanu e de o loialitate desăvârşită.

De aceea, când, pe la începutul lunii Mai 1939, a venit din ţară un curier trimis de Nicoleta Nicolescu şi, între altele, m-a întrebat ce cred de Vârfureanu, i-am comunicat că nu-l cunosc, dar şefii lui ierarhici, Vojen şi Dragomirescu, îl garantează sută la sută. Se pare că până la urmă Nicoleta aflase ce e cu el. E un mister totuşi că, după informaţiile ce le avea, consimţise să meargă la locul de întâlnire. Pe strada convenită cu Vârfureanu, o aşteptau agenţii Poliţiei. De atunci i-a dispărut urma. S-a aflat mai târziu că după ce fusese violată, a fost ciuruită de gloanţe şi apoi arsă la crematoriu.

Căderea şi uciderea Nicoletei au întărit bănuielile contra lui Vârfureanu. Dar toate acuzaţiile aveau un caracter vag. Vârfureanu îşi luase toate măsurile de apărare, ca să nu rămână nimic de pe urma trădării lui. Se făceau afirmaţii, deducţii, dar nu se putea dovedi nimic. Era ciudat faptul că Vârfureanu rezista în fruntea studenţimii, în timp ce toţi ceilalţi şefi căzuseră la scurte intervale.

clandestine în marginea Bucureştilor şi vorbea cu înflăcărare de ziua cea mare, când asasinii Căpitanului vor plăti cu crima lor. Din când în când, ne comunica şi nouă, la Berlin, că se pregăteşte, ca să aveam răbdare, că zilele lui Armand Călinescu sunt numărate.

La momentul oportun ,aceste echipe, constituite sub şefia lui Vârfureanu şi în cunoştinţa poliţiei, vor servi ca instrumente de provocare ale celei de-a doua băi de sânge contra căpeteniilor legionare. Bineînţeles, erau lucruri pe care noi nu le-am descoperit şi reconstituit decât ulterior, în timp ce, în vara anului 1939, nici o ţară şi nici la Berlin nu i se putea imputa lui Vârfureanu nici o acuzaţie concretă. Existau contra-argumente tot atât de puternice.

Aşa se face că atunci când Ilie Vlad Sturdza s-a întors în ţară, pe la începutul lui August 1939, şi m-a întrebat cu cine să ia legătura, i-am indicat pe Vârfureanu. Ilie Vlad Sturdza n-a avut nici o legătură cu acţiunea în curs. El se întorcea acasă pentru chestiuni strict familiare şi am profitat de acest prilej ca să-i dau o misiune de informare. La întoarcere, fiind o persoană sigură, trebuia să ne transmită ceea ce i-a comunicat Vârfureanu. La atât s-a limitat misiunea lui: simplu serviciu de curierat. Pentru acest lucru era să-şi piardă capul. Vârfureanu l-a denunţat după căderea lui Călinescu şi, după încercare neizbutită de a trece frontiera, a fost arestat şi depus la Prefectura de Poliţie. A scăpat cu viaţă numai graţie celor trei milioane de lei, solicitaţi de consorţiul de asasini, şi predaţi, pe o filieră invizibilă, de Doamna Sturdza.

Inginerul Nicolau, şeful răzleţilor, ţinea legături cu Vârfureanu. Şi unul şi altul erau şefi de corpuri legionare în clandestinitate. După împuşcarea lui Călinescu şi baia de sânge care a urmat, Nicolau s-a dus la Vârfureanu şi pe un ton ameninţător, i-a spus: "se vorbeşte că ai vândut-o pe Nicoleta Nicolescu. Dacă mă predai şi pe mine, să ştii că acest lucru se va cunoaşte şi vei fi împuşcat". Vârfureanu s-a apărat cu atâta indignare şi cu atâta căldură, protestând nevinovăţia lui, încât Nicolau s-a întors impresionat de la întâlnire. Aflându-mă la Bucureşti atunci şi povestindu-mi Nicolau scena cu Vârfureanu, eram înclinat să mă întâlnesc cu el, pentru a-i da instrucţiuni de reorganizare a studenţimii. Inginerul Nicolau s-a împotrivit. "Acest om pare de bună credinţă. Dar riscurile sunt prea mari. Nu pot să-mi asum răspunderea".

În Octombrie 1939, trec în Banatul sârbesc. În timpul şederii mele acolo, aflu că Vârfureanu a sosit la Berlin. Credeam că fugise din ţară, ca noi toţi, din cauza prigoanei, şi mă bucuram că puteam lămuri în sfârşit dosarul bănuielilor care planau asupra lui. Dar când ajung la Berlin, în ziua Crăciunului, aflu că Vârfureanu se înapoiase în ţară. Vojen l-a găzduit, l-a ocrotit şi i-a reînnoit încrederea faţă de ceilalţi camarazi. Părăsise România cu paşaport în regulă, pe numele de Vasile Albu. Spunea că l-a obţinut, reuşind să înşele vigilenţa unui comisar de la Prefectura de Poliţie. Dar de ce această plecare precipitată? De ce n-a aşteptat sosirea noastră? Şeful studenţimii legionare de la Bucureşti nu putea să plece fără a lua contact tocmai cu acei care se întorceau din ţară. Acţiunile trebuiau coordonate. Se temea, probabil, de o confruntare cu grupul din ţară? Îşi imagina că noi îi cunoaştem legăturile cu Siguranţa şi îl vom descoperi?

Normal era să se declare refugiat politic şi să rămână cu noi. Şi atunci, trăgeam noi concluzia, el nu plecase din ţară pentru că era urmărit, ci pentru motive nemărturisite. Fără îndoială, cum circula printre legionarii din Berlin, graţie cărţii de vizită a lui Vojen, n-a putut să nu afle de apropiata noastră sosire. După vizita lui Vârfureanu la Berlin, a rămas un mare semn de întrebare în urma lui. Singur Vojen continua să-l apere cu înverşunare.

De ce nu l-a predat pe Victor Dragomirescu? Dar pe atâţia alţii cu care avea legătură? Vârfureanu îşi menaja poziţiile susceptibile să-l descopere. La ce i-ar fi folosit, cum făceau alţi agenţi recrutaţi din mijlocul nostru, de a preda un singur om şi apoi ar fi fost ars definitiv şi scos din circulaţie? Dimpotrivă, loiala colaborare cu Victor Dragomirescu îl punea la adăpost de bănuieli. Ori de câte ori avea nevoie, Dragomirescu îl apăra, garantând de buna lui credinţă. Apoi, mai era şi prieten cu el. Din aceleaşi motive nu l-a denunţat nici pe inginerul Nicolau. Îi era teamă de consecinţe. Vârfureanu îşi alegea în aşa fel victimele încât să nu fie reperat. La Berlin a venit într-o misiune de informare, trimis de Prefectura de Poliţie. Speculând legăturile de prietenie cu Vojen, a pătruns în mediul legionar de aici şi s-a întors cu un dosar bogat la Bucureşti. Numai întoarcerea noastră îl neliniştea. Neştiind cu ce informaţii venim, a preferat să nu dea ochi cu noi.

Ajunul Anului Nou l-am petrecut la Amalienhof, o casă închiriată de noi în Vestul Berlinului, nu departe de Spandau. Aici locuia Papanace, împreună cu un grup de legionari. Aici ne întruneam ori de câte ori ţineam şedinţe cu întreg grupul sau prăznuiam vreun eveniment deosebit. În seara Anului Nou 1940, ne-am adunat la Amalienhof mai toţi legionarii din Berlin. Lipseau "răzleţii", cei ce se rupseră de viaţa comunitară a grupului. Venise şi Doamna Codreanu, cu nepoţica ei Cătălina.

A fost multă admiraţie în noaptea Anului Nou. Am stat până spre ziuă. Legionarii veniţi din ţară se bucurau că, după atâtea încercări, le este dat să petreacă câteva clipe de linişte şi voioşie, în mijlocul camarazilor din Berlin, iar aceştia din urmă se bucurau că un fragment de Legiunea izbutit să scape din mâinile călăilor lui Carol. Pentru întâia oară ne întâlneam cu toţii şi fiecare putea să-şi manifeste în libertate tot ce-i stătea pe suflet.

Conflictul dintre noi şi el avea la bază nişte pretenţii absurde. El cerea ca să-l recunoaştem ca unicul nostru reprezentant în relaţiile cu Nemţii, adică nimeni altul să nu fie autorizat să vorbească în numele mişcării la Berlin. Nimeni nu-o contesta dreptul de a reprezenta interesele mişcării pe lângă autorităţile germane, dar nu în forma în care pretindea el, adică o exclusivitate a acestor legături şi mai ales o vădită dorinţă de a nu da socoteală nimănui de ele. Ciorogaru desfăşurase o activitate frumoasă până la venirea noastră la Berlin şi ne-a ajutat pe noi, fugarii, să le legitimăm la autorităţi, să ni se recunoască calitatea de "refugiaţi politici" şi să obţinem "Fremdenpassurile". Ne găsise locuinţe şi ne ajutase în alte multe chestiuni mărunte, dar extraordinar de importante pentru nişte oameni poposiţi pentru întâia oară într-o ţară străină. Îi purtam o adâncă recunoştinţă, pentru că ne-a călăuzit primii paşi în Capitala Reichului, unde o poliţie extrem de vigilentă urmărea pe fiecare străin. Mă împrietenisem cu el şi am regretat mult comportamentul său de mai târziu, care l-a înstrăinat de imensa majoritate a grupului. El pretindea că la Berlin trebuie să-i acordăm înâietate nu după trecutul lui legionar, destul de recent, şi nici după gradul ce-l deţine, era numai instructor legionar, ci în virtutea funcţiunii ce-o îndeplineşte, care e asemănătoare cu aceea a unui şef de tabără. Un şef de tabără, indiferent de poziţia ierarhică a celorlalţi legionari aflători în tabără, comandă tuturor. Comparaţia era deplasată.

După ce s-au stins luminile şi cu lacrimile în ochi am păşit pe poarta Anului Nou, gândindu-ne la cei dispăruţi, se ridică Ciorogaru de la locul său şi începe să vorbească. nu era cel mai indicat să evoce jertfele mişcării în pragul Anului Nou, dar l-am suportat din bună cuviinţă faţă de Doamna Codreanu şi pentru a nu strica atmosfera de camaraderie ce abia se înfiripase. S-ar fi trecut peste ieşirea lui dacă, în cuvântarea lui, nu s-ar fi referit la bunul simţ al Căpitanului, la marele simţ al Căpitanului, "la Dumnezeiescul bun simţ al Căpitanului", vorbind cu o alură ca şi cum el ar fi fost cel mai credincios interpret al Căpitanului şi, prin glasul lui, Căpitanul ne-ar fi adresat, nouă, celor din sală, o mustrare pentru că am uitat regula bunului simţ. Petraşcu nu s-a mai putut reţine şi i-a dat replica cuvenită. A urmat un moment de tăcere glacială. Ne uitam cu toţii când la Petraşcu, când la Ciorogaru , care făcea figură de corp străin în mijlocul nostru, când la Doamna Codreanu. Din această atmosferă grea ne-a scos tot Doamna Codreanu, care n-a dat incidentului nici o importanţă, trecând la alt subiect. S-a reluat animaţia şi Ciorogaru a fost uitat între pahare.

Un fapt important pentru consolidarea grupului a fost treptata revenire a lui Silaghi în mijlocul nostru. Începea din nou să se intereseze de viaţa grupului, de problemele care ne frământau. Silaghi aparţinea celei mai vechi serii de legionari, după Comandaţii Bunei Vestiri, şi cuvântul lui avea greutate în orice dezbatere asupra orientării mişcării.

Gheorghe Dragomir-Jilava, deşi nu aparţinea grupului de acţiune, era foarte apropiat de noi. Lucra şi el "Veritas Gummi-Werke" din Liechterfelde-Ost şi locuia în apropiere de fabrică. Casa lui era deschisă tuturor camarazilor. Mergeam adeseori pe la el. Punea pe masă tot ce avea şi apoi începeam să ne depănăm amintirile. Credea cu tărie în biruinţa Legiunii, chiar când perspectivele erau sumbre, încât orice întâlnire cu el era reconfortantă tocmai prin optimismul său robust. Ne dădea în cafea şi ne tălmăcea visele. Mi-aduc aminte că, înainte de plecare, am avut un vis ciudat şi i l-am povestit lui "Nenea Ghiţă". Se făcea că sunt într-o poiană frumoasă, cu o iarbă verde şi înaltă, care se legăna în adierea vântului ca o holdă de grâu. De jur împrejur, la o oarecare depărtare, se vedeau copaci frumoşi, care înconjurau poiana din toate părţile. Şedeam în mijlocul poienii şi mă bucuram, uitându-mă la cer, când la pădure, nici un băţ, nici o piatră, căci nu se găsea nimic prin apropiere. Eram pierdut. Câinele înainta furios spre mine în salturi. Mi-a îngheţat inima. Dar când se apropie de mine, furios să mă sfâşie, văd că are botul mâncat ca o boală şi nici dinţi nu mai avea. A lătrat la mine, m-a înconjurat, dar n-a cutezat să se apropie.

Dragomir-Jilava avea mania de a descoperi trădători în mijlocul nostru. Dr. Biriş era trădător, Trifa era trădător. Nu mai vorbesc de Părintele Borşa, Vojen, Constant şi Ciorogaru. Contra lui Biriş nu a încetat campania decât când a aflat că fratele lui a fost ucis la Miercurea Ciuc. Este adevărat că în cazul Vârfureanu el a dat permanent alarma. Dragomir-Jilava crea discordii prin pornirea lui, ruperea de mişcare sau căutarea unor formule de salvare proprie, şi trădarea propriu-zisă, trădarea camarazilor, a secretelor mişcării, convertirea unui legionar în agent al poliţiei, cum era cazul lui Vârfureanu.

Din ce am putut afla mai târziu, noile arestări erau în legătură cu retragerea noastră din ţară în toamna anului 1939. Ce se întâmplase? La înapoierea mea în Germania, lăsasem în urmă o reţea în perfectă stare, care începea de la Bucureşti, unde era cap de linie inginerul Nicolau, şi sfârşea la Belgrad, având ca încheietor pe Sfarmă-Piatră, unchiul lui Octavian Roşu. Misiunea reţelei era să asigure legătura cu Germania, pentru operaţiuni ulterioare. Reţeaua trecea direct de la Bucureşti la Timişoara, fără a avea o atingere cu organizaţiile intermediare. La Timişoara, punctul de plecare era Profesorul Protopopescu, care, prin poziţia socială ce-o deţinea, era în afară de orice bănuială că ar putea să fie gazdă de "pistolari" Inginerul Nicolau şi cu Profesorul Protopopescu nu se cunoşteau. A rămas ca Nicolau să trimită profesorului o carte poştală cu salutări, ca semn al înţelegerii dintre ei.

Când m-am refugiat din Capitală, în drumul spre Germania, am stat ascuns în casa profesorului Protopopescu şi din acest adăpost am întreprins pregătirile pentru trecerea frontierei. Reţeaua pleca chiar din casa profesorului. La catedra lui, avea ca laborant un legionar. iar soţia acestuia servea la bucătărie. Prin laborantul său, am luat legătura cu legionarul Ghiţă Ciorbă din Comloşu-Mare, comună fruntaşă, aşezată pe frontieră. Am fixat trecerea pe linia Comloş-Kikinda şi, pentru găsirea de puncte de sprijin în Banatul Sârbesc, l-am expediat în ţara vecină pe Traian Borobaru. Deşi întreg aparatul Statului era mobilizat şi permanent pe urmele noastre, sistemul a funcţionat impecabil. În regiunea de frontieră era înţesată de agenţi. Ei simţeau că suntem pe undeva pe aproape de ei, dar nu au putut să ne descopere. Ne-am strecurat ca nişte umbre. După ce s-au convins că am trecut frontiera, agenţii au invadat Banatul sârbesc. Au umblat din sat în sat să ne dea de urmă, dar populaţia ne-a ocrotit, învăluindu-ne într-un mutism impenetrabil.

Totul a mers foarte bine, până la întâmplarea cu Hedeş. Încă aflându-mă la Timişoara, am trimis vorbă în judeţele învecinate că dacă au legionari în primejdie de moarte să-i pregătească pentru a se refugia în Germania. Aşa se face că din partea organizaţiei de Arad a fost trimis la Timişoara şi apoi trecut peste frontieră, pe filiera stabilită, Comloşul Mare-Kikinda, Traian Hedeş. Hedeş era un legionar din vechea gardă. Pusese bazele organizaţiei din acest judeţ, suferise prigoana din 1933 şi era cunoscut în toată ţara. Eram la Belgrad când am aflat de reuşita trecerii lui şi m-am bucurat de alegerea făcută de organizaţia Arad, pentru că Traian Hedeş reprezenta un om cu garanţie în mişcare şi putea să întărească valoarea politică a grupului din Berlin. Când vine Traian Borobaru de la Uzdin, unde era găzduit Hedeş, îmi aduce o veste gravă. Hedeş e bolnav de tuberculoză. Din cauza sforţării făcute cu trecerea frontierei, dăduse în hemoftizie. Familia la care locuia s-a speriat de boala lui, de sângele ce l-a vărsat, şi l-a rugat pe Borobaru să-l ducă cât mai repede de acolo, pentru a nu infecta copiii. Ne crea o problemă teribilă. Nu mai puteam abuza de ospitalitatea Românilor din Banatul sârbesc. Eram opt inşi risipiţi prin satele româneşti şi poliţia sârbă, alarmată de guvernul român, începuse şi ea să facă cercetări. Dar ce facem cu Hedeş? În starea în care se găsea nu-l puteam lua nici cu noi şi nici nu-l puteam întoarce în România. Nu mai rezista nici celui mai mic efort.

În cele din urmă l-am internat într-un sanatoriu. De atunci nu am mai auzit nimic de el, dar bănuiam starea în care se găsea, fără bani şi fără nici un punct de sprijin, nu putea decât să cadă fie la sârbi, care îl vor extrăda, fie la români. Aşteptam dintr-un moment în altul să auzim de căderea lui şi catastrofa ce va urma. Pentru a nu expune şi grupul nostru la eventuale complicaţii ce le va produce arestarea lui, am împrumutat în grabă nişte bani de la cunoştinţele noastre şi am luat trenul spre frontiera germană.

De atunci, am trăit mereu în nelinişte, aşteptând dintr-un moment într-altul să auzim vestea fatală. Nu vedeam nici o posibilitate ca să scape. Şi o dată prins, va provoca un lanţ de arestări, care vor merge până la profesorul Protopopescu şi până la Bucureşti. Organizaţia de Arad făcuse o imensă greşeală trimiţând să treacă frontiera un om bolnav şi urmarea ei va fi destrămarea întregului nostru sistem de legături din ţară, clădit cu atâta trudă şi atâtea riscuri.

Lucrurile s-au petrecut în ţară exact aşa cum mi le imaginasem. Capturarea lui Hedeş, pe la începutul lunii Decembrie 1939, a determinat Siguranţa să deplaseze întreaga mobilă de la Bucureşti pentru continuarea cercetărilor. Se bănuia că s-a dat de urmele reţelei pe care o lăsasem noi în urmă. La chestura poliţiei Timişoara, Hedeş a fost chinuit mai multe zile pentru a spune cine l-a ajutat să treacă. A rezistat eroic, a încercat chiar să se sinucidă, pentru a nu-şi trăda camarazii. Dar în cele din urmă i-au venit de hac. A spus pe unde a trecut şi prin cine. Cel denunţat era Ghiţă Ciorbă, din Comloşul Mare. De la Ghiţă Ciorbă, s-a urcat firul la laborantul profesorului Protopopescu, şi de la acesta la profesor. Odată cu Protopopescu a fost arestată şi soţia lui, Doamna Liliana Protopopescu. Nici inginerul Nicolau nu a scăpat. La percheziţia în casa soţilor Protopopescu s-a găsit cartea poştală cu salutări, trimisă de Nicolau de la Bucureşti. Inginerul a fost ridicat de la Bucureşti şi adus la Timişoara pentru anchetă şi confruntări.

Paralel, s-a descoperit şi o altă pistă. În Timişoara, aveam "o hazdă de hoţi", sau "cavoul", cum se mai numea în limbajul studenţilor de la Politehnică. Era o cameră la subsol, închiriată de un student, pe strada Decembrie nr.33. Rezistase la toate raziile şi descinderile. Aici m-am adăpostit şi eu câteva zile şi tot aici a locuit şi Hedeş, până la plecarea lui în Iugoslavia. LA anchetă, Hedeş a declarat şi locul unde a stat. Din acest punct a pornit o nouă serie de arestări, care s-au extins în grupul studenţesc legionar şi între muncitorii legionari. Au fost arestaţi Ică Tănase, Totoescu, Simicin, Başiu, Foale, Craiciovici, Olteanu şi alţii. Contra acestui grup, ancheta a luat un alt curs. Chestiunea reţelei de trecere a frontierei căzuse pe al doilea plan. Ei au fost groaznic schingiuiţi pentru a declara echipele ce s-au constituit pentru uciderea Regelui Carol. Într-adevăr se formase ceste echipe, dar fără un plan, fără o acţiune hotărâtă, fără un termen.

Au vorbit între ei, gândindu-se la eventualitatea unei vizite a Regelui Carol la Timişoara. Nu se concretizase nimic. Dar autorităţile de la Bucureşti, care făcuseră amara experienţă cu Miti Dumitrescu, un necunoscut, aceste mărturisiri luau proporţiile unui complot. Ei erau cu atât mai speriaţi de cele descoperite cu cât organizarea acestor echipe avusese loc îndată după masacrele din Septembrie. Baia de sânge din toamnă nu produsese efectul dorit de guvernanţi, adică nu băgase groaza în restul de legionari, determinându-i să înceteze orice opoziţie contra regimului.

Guvernul a intrat în panică când autorităţile locale au descoperit un alt complot pentru asasinarea Regelui Carol în judeţul Hunedoara. Cam în acelaşi timp, un grup de muncitori de la Simeria, important nod de cale ferată, luaseră hotărârea să împuşte pe Regele Carol cu prilejul unei vizite ce acesta proiecta să o facă la fabrica de arme Cugir. Nimeni nu ştia de acest lucru. Era o iniţiativă a lor. Brigada mobilă s-a deplasat imediat la Deva, unde au fost concentraţi toţi legionarii din judeţ. Cu o rară sălbăticie, s-au năpustit asupra oamenilor, bătându-i nopţi de-a rândul pentru a declara participarea lor la complot. Cu acest prilej a fost ridicată pentru a doua oară şi soţia mea şi ţinută aproape două săptămâni la chestura Deva, unde i se cerea să declare dacă ştie ceva de mine.

Arestările şi anchetele au avut un crescendo, care a culminat între Crăciun şi Anul Nou. Îndată după Anul Nou, s-a simţit o slăbire a prigoanei. Veniseră noi ordine de la Bucureşti. Tendinţa generală a guvernului de a se găsi o acomodare cu legionarii a avut efect şi asupra acestor arestări. În alte împrejurări, o parte ar fi fost ucişi fără judecată, alţii condamnaţi la pedepse grele, iar alţii internaţi în lagăre.

Mai întâi legionarii închişi au observat că nu se fac noi deţineri. Pe la bobotează au fost eliberaţi majoritatea celor închişi. Nu au fost reţinuţi decât cei direct amestecaţi, fie în organizarea trecerilor de frontieră fie în echipele de răzbunare. Grupul acesta se compunea din inginerul Nicolau, profesorul Protopopescu, Dr. Moldovan, tatăl şi fiul, plus studenţii şi muncitorii implicaţi în complot. Un alt indiciu de schimbarea climatului a fost că acest grup a fost transferat de la Chestură, unde fuseseră bătuţi şi schingiuiţi, la Închisoarea Militară, unde s-au bucurat de un tratament mai bun. În aceeaşi închisoare au fost aduşi apoi şi cei triaţi din judeţele Hunedoara şi Arad, destinaţi a fi daţi în judecată. Şi aceste judeţe marea majoritate au fost trimişi acasă, înainte de Bobotează.

Într-o zi îşi face apariţia la închisoare Pamfil Şeicaru, dorind să vorbească cu grupul legionar. Nu a putut vorbi decât cu profesorul Protopopescu, pentru că nui-a dat voie Preşedintele Tribunalului Militar. A dat asigurări profesorului Protopopescu că el a intervenit la guvern şi la Rege pentru eliberarea lor fără judecată şi procese. Şi-a exprimat admiraţia pentru ţinuta grupului legionar din Germania, care nu a luat bani de la Nemţi. Unul singur, spunea el, Victor Vojen, a acceptat să intre în solda guvernului german. Pamfil Şeicaru se referea probabil la faptul că Vojen intrase ca funcţionar la Ministerul Propagandei. A mai spus că situaţia s-a schimbat şi că în curând vor fi chemaţi să joace un rol politic. Generalul Dragalina, Şeful Regiunii militare, a intervenit şi el la Ministerul de Interne, Ghelmegeanu, pentru încetarea urmăririlor contra grupului legionar din Timişoara. Doamna Protopopescu, eliberată mai de mult, ţinea legătură cu Generalul Dragalina şi prin ea cei închişi erau informaţi de evoluţia situaţiei politice şi de intervenţiile făcute în favoarea lor la Bucureşti.

Se vedea că are instrucţiuni de la Centru să nu bruscheze pe inculpaţi. De fapt nu mai ancheta el, ci lăsa pe legionari să-şi spună păsurile şi să-şi motiveze atitudinile. El s-a mulţumit să ia note şi să-şi facă raportul. Ca urmare a vizitei lui, cu trei săptămâni înainte de Paşti, din lotul de legionari concentraţi la Timişoara, au mai fost eliberaţi o parte şi nu au mai rămas decât 11, presupuşi a fi principalii responsabili. Între ei şi profesorul Protopopescu. În Martie sunt lagărele. Era semn că se apropia şi eliberarea lor. Stoicănescu, eliberat de curând, venise să-i viziteze, spunându-le că atât el cât şi alţi fruntaşi legionari au spus lui Ghelmegeanu chestiunea lor şi eliberarea lor e iminentă. Nu li s-a închis dosarul, ci a fost o eliberare provizorie. Dar la scurt interval după Paşti, au apărut două secrete care i-au scos de sub orice urmărire.

Spre deosebire de comunism şi alte organizaţiuni politice cu caracter internaţional, mişcările naţionaliste n-au ajuns la nici o conştiinţă comună a destinului lor. Nu-şi recunosc suficient înrudirile de concepţie. Această lipsă de solidaritate pe plan de solidaritate pe plan ideologic şi politic le fac inapte să-şi coordoneze planurile şi acţiunile. Cauzele dezordinii care domneşte în tabăra naţionalistă sunt multiple. Probabil că stă în natura mişcărilor naţionaliste să nu se poată grupa într-o entitate superioară.

Probabil că la mijloc este lipsa de maturitate politică, fiind recent apărute, ceea ce le împiedică să-şi recunoască interesele comune. Dacă ne referim la responsabilităţile istorice ale acestei carenţe, ele revin în întregime fostelor State, Germania şi Italia, care au părăsit linia revoluţiilor naţionaliste, lăsându-se antrenate şi corupte de imperialismul burghez.

Guvernul român care ne prigonea şi camarazii din ţară îşi imaginau că legionarii refugiaţi în Germania se bucură nu numai de ospitalitatea guvernului german, dar suntem susţinuţi cu bani, arme şi alte mijloace pentru a dărâma regimul carlist. Aş scrie istoria fără respectul adevărului, dacă n-aş recunoaşte că noi am dorit acest sprijin şi am încercat chiar să-l obţinem. Nu reclamam ajutorul partidului naţional-socialist în calitate de înfrânţi, de umili postulanţi, sau de oameni care îşi închiriază serviciile, ci îl pretindeam în numele comunităţii de idealuri. Ajutorul solicitat îl consideram un act de camaraderie şi de viziune politică, ca oameni care aparţinem aceluiaşi front şi a căror luptă, în ultima analiză, ar fi beneficiat întreaga lume naţionalistă.

Corneliu Codreanu niciodată nu ceruse nimic nici de la Roma şi nici de la Berlin. Înainte de prigoană exista însă o puternică organizaţie legionară, care îşi procura mijloacele financiare din propria ei activitate şi dezvoltare. Orice creştere de membri, avea efecte şi în casa mişcării. Dar, din Februarie 1938, de când partidele politice au fost interzise în România şi mişcarea a trecut în faza clandestinităţii, nu se mai putea aduna sume importante de bani. Scăzuse şi numărul legionarilor activi şi nici poliţia nu permitea colectarea de bani. Nici arme nu ne puteam procura, căutându-le prin poduri sau pe la indivizi singuratici. Riscurile erau imense şi tot ce-am adunat în faza 1938-1939 căzuse în mâinile duşmanului, în cursul diverselor percheziţii şi arestări. Pentru a întreprinde un atac frontal contra regimului aveam nevoie de un stoc iniţial de arme, cu care să facem prima breşă în dispozitivul lui de apărare.

Conştient de această situaţie precară, Comandamentul legionar de la Berlin a însărcinat în vara anului 1939, sfârşitul lui Iulie-începutul lui August, pe Victor Vojen să tatoneze posibilitatea unui eventual sprijin material în cercurile militare ale regimului. Vojen pretindea că are legături importante, care duceau până la Keitel. Afirmaţia lui nu am putut-o verifica niciodată, pentru că Vojen nu introducea pe nimeni pe firul lui. Cert este că la a doua şedinţă a Comandamentului, Vojen s-a întors cu un răspuns negativ. Guvernul german nu se amestecă în politica internă a altor State şi nici nu sprijină mişcări naţionaliste din alte ţări.

Pe ei îi interesează numai o mişcare naţionalistă care "prin propriile mijloace" cucereşte puterea în Stat, cum a fost fascismul sau naţional-socialismul. O mişcare politică ce trebuie susţinută din afară nu-i interesează, pentru că nu are rădăcini în popor. Cu această explicaţie, cercurile germane ne invita să ne rezolvăm singuri, cum vom şti, problema politică din România, fără amestecul lor.

Ce ajutor puteam spera de la un guvern care ne ţinea sub supraveghere, obligându-ne să ne prezentăm săptămânal la poliţie şi să semăn într-o condicuţă? Guvernul German nu numai că nu era dispus să ne acorde vreun sprijin, dar, prin limitarea libertăţii noastre de mişcare în interiorul Reichului şi în afară, ridicase o serioasă piedică în calea planurilor noastre.

Mijloacele noastre, când am început să edificăm piesă cu piesă noul plan, erau ca şi inexistente. Pentru alţi revoluţionari sau oameni trimişi în misiuni periculoase, partea tehnică a misiunii lor este cel puţin rezolvată: din capul locului bani, arme, hârtii, gazde şi alte legături nu mai constituiau o problemă. Oamenii plecau cu acest echipament iniţial, care nu lipsea niciodată.

Pentru noi, însăşi apropierea de obiectiv, străbaterea etapelor de drum până în ţară, reprezenta un efort considerabil. Revoluţia nu se putea face de la Berlin. Un ban adunat cu trudă, un paşaport, un pistol, luau proporţii gigantice, devenind etape ale bătăliei finale. Numai perseverenţa noastră putea să ni le procure. Noi nu aveam bani, nu aveam hârtii de trecerea frontierei, nu aveam arme, şi pe deasupra ne aflam şi sub supravegherea Gestapo-ului.

Pentru alimentarea fondului de acţiune, toţi camarazii ataşaţi grupului de acţiune contribuiau cu cinci mărci lunar. Din munca în fabrică, ei câştigau aproximativ 40 de mărci lunar, din care îşi plăteau chiria şi întreţinerea. Traian Borobaru era casierul grupului. Din cotizaţii am reuşit să strângem până la începutul lunii Aprilie, 1.700 de mărci. Era ridicol de puţin. Ponta vine cu o idee. El cunoştea pe un industriaş, Ott, proprietarul editurii şi întreprinderii tipografice Braun & Co. Cu recomandaţia lui Petre Ponta au intrat lucrători la Braun & Co. – Smultea, Rotea, Şeitan, Eugen Teodorescu, Laurenţiu Vereş şi Petraşcu.

Amărât de acest insucces, Petre Ponta a făcut atunci un gest de neuitat: economiile familiei lui, vreo 1.300 de mărci, le-a scos din bancă şi ni le-a pus la dispoziţie. Cu ajutorul lui Ponta, "comoara" noastră, cum o numeam, se ridica la vreo 3.000 de mărci. Din această sumă trebuia să acoperim călătoria cu trenul până în Iugoslavia, găzduirea în Banatul sârbesc şi aşezarea noastră în România la locuri sigure.

Paralel cu strângerea banilor se mai ivea şi o altă problemă: schimbarea mărcilor în devize-forte. Mărcile germane, din cauza războiului, nu aveau căutare pe pieţele străine şi ne era teamă să nu rămânem cu ele în buzunar.

Prin legionarul Adrian Brătianu, angajat la Radio-Berlin, am reuşit să cumpărăm de la nişte bulgari, cunoştinţe de-ale lui, care lucrau tot la Radio, 100 de dolari americani în monedă măruntă, excelentă pentru scopurile noastre. Traficul de devize se pedepsea pe atunci cu moartea în Germania sau, în cel mai fericit caz, cu internarea într-un lagăr de concentrare. O altă sursă de schimb ne-a oferit-o, fără să ştie, Preotul Borşa. Acesta primise de la Sturdza, când fusese la Copenhaga, o sumă apreciabilă în lire sterline şi coroane daneze, pentru nevoile grupului. Despărţindu-se de grup, el cheltuia aceşti bani pentru nevoile lui particulare şi pentru propria lui acţiune politică. Pentru efectuarea schimbului, făcea apel la inginerul Negoescu, un legionar stabilit de multă vreme la Berlin, ca reprezentant al unor firme din ţară. Negoescu ne oferea nouă spre cumpărare lirele părintelui, plătindu-i-le, bineînţeles, aşa cum era preţul în comerţul negru. Operaţia a durat toată iarna, căci Părintele nu schimba lirele decât una câte una, ca să-şi economisească banii. în total am achiziţionat 20 de bancnote de o liră sterlină. Trecerea fiecărei lire din buzunarul Părintelui în buzunarul grupului era salutată cu salve de bucurie de cei iniţiaţi.

O chestiune mult mai complicată decât aceea a banilor era a paşapoartelor. În planul de acţiune era prevăzut ca graniţa germană săo trecem cu paşapoarte. Nu puteam risca o confruntare cu poliţia germană, căci ospitalitatea Reichului era condiţionată de prezentarea legionarilor săptămânal la Polizeirevier-ul din raza unde locuiam. Dar de unde să ne procurăm paşapoartele? Noi nu aveam decât "Fremdenpass" şi pe aceste documente nici Ungaria nici Iugoslavia nu ne-ar fi eliberat vize. Singura posibilitate de a putea pătrunde în aceste ţări era să ne substituim altor cetăţeni români aflaţi în Germania. La început am crezut că vom găsi suficiente persoane, mai ales printre studenţi, dispuşi să ne cedeze paşapoartele lor. Dar când am început sondajele, m-am izbit pretutindeni de refuzuri. Oamenii bănuiau la ce le folosim şi nu voiau să fie amestecaţi în chestiuni gen Miti Dumitrescu. După multe iscodiri şi multe refuzuri, am pus mâna abia pe patru paşapoarte româneşti, din cercul prietenilor mişcării: de la două doamne, soţiile camarazilor Brătianu şi Boaru, şi de la doi studenţi din Berlin, Avram şi Banciu. Cu al meu, pe care îl aveam mai de mult,

pe numele de Otto Schneider, posedam în total cinci paşapoarte, foarte puţine în raport cu numărul legionarilor destinaţi să participe la acţiune.

Pentru înlocuirea fotografiilor de pe paşapoarte cu noii lor titulari, am avut iarăşi multă bătaie de cap. Pentru întâia oară săvârşeam astfel de operaţii. Arta falsificării documentelor, atât de răspândită în toate cercurile de conspiratori internaţionali, nouă ne era necunoscută. Ne-a salvat din încurcătură tot Petre Ponta. Nici el nu se pricepea, dar cum era desenator, după câteva săptămâni de experienţă a devenit maestru. Paşapoartele româneşti aveau două ştampile, una seacă şi alta cu cerneală. Ştampilele de cauciuc le-a confecţionat relativ repede, dar cea de plumb i-a scos peri albi. De câte ori nu i s-a spart forma de plumb! Nu a reuşit decât după zeci de încercări nesăbuite, în care timp şi-a lăsat total în părăsire ocupaţiile din care-şi câştiga existenţa. Finalul operaţiei l-am sărbătorit ca un mare triumf al grupului de acţiune, cu un pahar de vin, ridicat în cinstea lui Petre Ponta, eroul întreprinderii.

Mai rămânea o ultimă greutate de îndepărtat. Cum să ne sustragem de sub vigilenţa Gestapo-ului? Încă de la întoarcerea noastră la Berlin luasem câteva măsuri de precauţiune, pentru orice eventualitate. Cum locuiam la Petre Ponta, am tot amânat să mă prezint la Polizei-revier-ul respectiv pentru îndeplinirea formalităţilor cu condicuţa, cum era ordinul de la Polizei-präsidium. Din amânare în amânare, m-am apropiat de data plecării, încât problema dispariţiei mele de la Berlin se rezolvase de la sine. Acelaşi procedeu l-a utilizat Boian. Dar mai existau alţi camarazi care nu se puteau prevala de această lipsă de control, fiind înscrişi în registrul poliţienesc.

Pentru aceştia am imaginat un alt sistem. Cei destinaţi să plece în prima serie, vor părăsi Berlinul, mutându-se în alte oraşe. Urmând acest consemn, Rotea şi Smultea s-au mutat la Viena, fiind găzduiţi de bunul nostru prieten Cerna. Rostul plecării lor nu era cunoscut în grupul mare, crezându-se că într-adevăr oamenii vor să schimbe peisajul berlinez cu Viena, pentru cine şti ce motive.

Apropiindu-se momentul plecării, am convocat pe toţi legionarii din grupul de acţiune într-o şedinţă solemnă la "bojdeuca" lui Rotea şi Smultea, pentru a depune un legământ de luptă. Textul a fost redactat de mine şi a fost transcris pe o hârtie specială şi cu caractere artistice de către Petre Ponta. După deschiderea şedinţei, şi o scurtă cuvântare a mea, în care am subliniat uriaşa răspundere ce apăsa pe umerii noştri, am citit legământul şi toţi cei prezenţi l-au repetat după mine, în poziţie de onor. A urmat semnarea documentului.

În faţa încercărilor de ademenire şi ale tuturor uneltirilor duşmane, care urmăresc nimicirea spiritului adevărat al Mişcării Legionare reprezentat prin Corneliu Codreanu şi Ion Moţa; în faţa mişeliei unor legionari care s-au pus în slujba trădării de neam şi Legiune, grupul de camarazi aflat astăzi împreună hotărăşte să se împotrivească cu toată energia şi să continue lupta cu cea mai mare înverşunare.

Horia Sima

Virgil Mihăilescu

Ilie Rotea

Nicolae Petraşcu

Nicolae Şeitan

Ioan Boian

Petru Ponta

Popa Ioan

Valeriu Vinţan

Alexandru Popovici

Tolcea Ioan

Traian Borobaru

Găvăgină Iosif

Ilie Smultea

Vasiu Iosif

Nic.I.Crăcea

Octavian Roşu

Eugen Teodorescu

Gândurile tuturor erau absorbite de întoarcerea în ţară, în mijlocul primejdiilor, de unde abia scăpaseră cei mai mulţi, trecând la doi paşi de moarte. Îmi plimbam ochii de la unul la altul: câţi vor mai fi în viaţă peste un an ? Tinereţea, vitejia şi puterea lor de dăruire îi mânau pe toţi într-acolo: spre înfruntarea marelui risc.

Tot în această perioadă, Ilie Smultea are un moment de inspiraţie fericită şi reuşeşte să exprime în câteva strofe starea noastră sufletească de atunci. Poezia era de bună calitate, dar nu s-a putut încetăţeni în lumea legionară din cauza melodiei alese, cântecul german "Gegen Engelland".

După masacrele din Septembrie 1939, grupul din Berlin înfiripase multe nădejdi în jurul numelui său. Prestanţa intelectuală a profesorului şi tăria lui de caracter, dovedită în cursul prigoanei carliste, îl destinau să joace un important rol în faza politică ce se apropia cu paşi repezi.

Nae Ionescu întrunea în persoana lui două însuşiri greu de găsit împreună: o inteligenţă neegalată în toată generaţia lui, înzestrată cu vaste resurse culturale, şi un dârz luptător pentru cauza neamului său.

Din ţară mai fuseserăm informaţi că moartea profesorului nu fusese naturală, că suferind fiind de inimă, cineva din apropierea lui i-ar fi administrat medicamente neindicate bolii lui, provocându-i decesul. Această persoană, suspectă de a-i fi grăbit sfârşitul, avea legături cu Palatul şi ar fi săvârşit atentatul după sugestiile camarilei, în schimbul unei importante sume de bani. Dar chiar dacă această informaţie nu ar fi fost adevărată, profesorul Nae Ionescu tot asasinat a murit.

Dar Nae Ionescu avea în acelaşi timp convingeri inflexibile faţă de anumite exigenţe naţionale, ceea ce îl convertea într-un partener dificil pentru Palat. De aceea e verosimilă ipoteza suprimării lui de camarilă înainte să se producă scadenţa fatală a tuturor erorilor şi crimelor regimului. Fireşte că Legiunea ar fi avut o încredere totală în Nae Ionescu, după strălucitul examen de credinţă şi devotament ce l-a dat în lagăr, dacă ar fi fost chemat de evenimente să trateze succesiunea regimului.

Era o întreprindere grea, dar în faţa marilor pierderi ce le-am suferit, mă gândeam că refugiul lui la Berlin ar constitui un puternic reviriment pentru ţară şi Legiune. I-am împărtăşit inginerului Nicolau, care conducea organizaţia clandestină a "Răzleţilor", ideea mea. El s-a interesat, s-a consultat şi cu alţi camarazi, şi la proxima întâlnire mi-a spus că "răpirea" profesorului e irealizabilă. Mai întâi e greu să te apropii de el, deşi se află în libertate, pentru că e urmărit mereu de agenţi.

Eu însumi m-am convins de cele spuse de Nicolau. Odată, întâlnindu-l întâmplător pe Calea Victoriei, în dreptul Palatului Poştelor, eram persecutat de gândul să-l agreez.

Destinderea este expresia încetăţenită în limbajul legionari pentru a denumi perioada în care regimul carlist a început să slăbească prigoana contra legionarilor şi să caute o apropiere de mişcare. Regele Carol a fost obligat la această schimbare de politică internă din cauza presiunii evenimentelor externe. Un Stat mic sau mijlociu nu poate fi guvernat în chip tiranic decât atâta vreme cât se bucură de pace la hotare. De îndată ce este ameninţat din afară, orice regim de dictatură începe să se clatine.

Destinderea era plănuită pe lungă durată. Înainte faza tatonărilor, apoi, prin concesiuni reciproce, să se creeze un climat de încredere între cele două părţi, pentru ca la urmă, dacă va fi nevoie, să se ajungă chiar la o colaborare în guvern. Primele încercări de a sonda opinia legionarilor, în vederea unei apropieri, s-a făcut sun guvernul Argetoianu. Acest guvern a încheiat represiunea sângeroasă a guvernului precedent, Argeşanu, ucigând pe toţi acei legionari care, în noaptea măcelului. n-au putut fi găsiţi la locurile unde erau indicaţi că se află după listele întocmite de Siguranţă. Pentru ca iniţiativa guvernului să nu fie considerată un act de slăbiciune de către legionari, s-a dat mandat Generalului Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinii Publice, să înceapă discuţiile cu mişcarea, adică aceluia care avusese răspunderea directă a execuţiilor sin Septembrie. Călăul era chemat să deschidă victimelor rămase în viaţă poartă spre libertate.

Guvernul Argetoianu nu avu viaţă lungă. Chemarea lui Tătărăscu la putere, la 24 Noiembrie 1939, era un indiciu al schimbării de atitudine a Regelui Gabriel Marinescu, Ministrul Ordinii Publice. Odată cu plecarea Generalului Marinescu, acest minister, creat sub dictatura Regelui Carol, a fost şi desfiinţat şi atribuţiile de păstrare a ordinii publice au revenit Ministerului de interne, încredinţat acum lui Mihail Ghelmegeanu, un om mai ponderat. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi Victor Iamandi, fostul Misitru de Justiţie, frate de cruce cu Armand Călinescu în urzirea prigoanei contra legionarilor. Înlăturarea acestuia s-a făcut sub forma înaintării lui în cadrul consilierilor regali.

Prin aceste eliminări, Regele voia să inaugureze era nouă, arătând legionarilor că e dispus să pună capăt prigoanei şi numai de ei depinde ca să prindă ramura de măslin ce li se întinde. Dar Regele mai urmărea şi altceva prin înlăturarea lui Iamandi şi Gabriel Marinescu: să se despartă încet de toţi acei colaboratori care i-au servit ca unelte în cursul prigoanei şi care acum, devenind o povară, prezenţa lor în guvern ar fi periclitat interesele Tronului. Totuşi structura generală a regimului n-a suferit nici o alterare. Generalul Marinescu rămâne mai departe ca Prefect al Poliţiei Capitalei şi între aparatul de represiune se afla la locul lui. Regele Carol s-a angajat în direcţia destinderii cu multă prudenţă, pas cu pas, ţinând ferm în mână frânele guvernării.

Pentru a nu avea surprize nici din partea legionarilor în proximele tratative, Palatul s-a adresat elementelor mai docile, mai dispuse să se conformeze planurilor urzite de camarilă. Persoana agreată de Palat ajunsese Dr. Vasile Noveanu, instructor legionar şi fost şef al organizaţiei din judeţul Arad. Noveanu se trăgea dintr-un tată evreu, trecut la ortodoxie, originar din Huşi, binecunoscut de profesorul Codreanu, care mi-a povestit acest lucru.

După Unire, s-a mutat cu toată familia lui la Sibiu, unde a intrat în armată cu gradul de plutonier-major. Mama lui Noveanu era o vrednică româncă, care a dat o educaţie creştină şi naţională copiilor. Erau mau mulţi fraţi Noveanu şi toţi legionari. A studiat medicina la Cluj şi apoi a profesat la Arad. Inteligent, prietenos, afabil, se bucura de multe simpatii în mişcare. Căpitanul ţinea mult la el. Organizaţia judeţului Arad era una dintre cele mai puternice din ţară, cel puţin ca număr de membri şi sub raportul voturilor obţinute, în alegerile din 1937. Eu însumi l-am apreciat mult şi eram bun prieten cu el.

În cursul prigoanei a fost internat în lagăr. După asasinarea Căpitanului, s-a pus în fruntea acelor legionari din lagăre care, îngroziţi de cele întâmplate, vedeau în înţelegerea cu Regele unica soluţie pentru salvarea cadrelor rămase în viaţă. Întrevederile între Ministrul Ordinei Publice, Generalul Gabriel Marinescu, şi Noveanu au început pe la sfârşitul lunii Octombrie 1939, dar, probabil, legăturile lui cu înaltele autorităţi datau mai demult.

Mai târziu au intrat pe fir şi alţi fruntaşi legionari, dar tot timpul Noveanu a rămas punctul de desfăşurare al destinderii. Realizându-se destinderea prin Noveanu, camarila îi crea acestuia o platformă în mişcare, de care se putea folosi ulterior pentru a abate grosul ei pe linia de captare a Palatului. Noveanu intrase mai întâi cu Gabriel Marinescu şi mai apoi cu Urdăreanu şi rege într-un fel de complicitate de interese, care nu era aceea a unui agent de categoria lui Vârfureanu, ci de ordin mult mai înalt. Noveanu aspira să devină şeful politic al mişcării, acceptând la nevoie o dublură pentru partea spirituală. Planul lui era acesta: bucurându-se în încrederea Regelui, realizează destinderea, apoi, legionarii, recunoscători pentru că i-au scos din lagăre şi închisori, se grupează în jurul lui şi, cu această zestre politică, culeasă din sfărâmăturile Legiunii, se va putea afirma în viaţa publică.

Noveanu se desprinsese de obiectivele specifice ale mişcării şi juca o carte proprie, abia disimulată. El urmărea o salvare sui-generis a Legiunii, fără a se preocupa la ce serveşte destinderea, care e scopul ei final în raport cu interesele Neamului.

În adunare a apărut şi Noveanu, care fusese eliberat de mai multă vreme şi dirija, în colaborare cu autorităţile, toată operaţia. Discursul inaugural al conferinţei a fost ţinut de Noveanu, de unde se putea deduce că el este exponentul maxim al legionarilor din toată ţara, în acţiunea de destindere. A luat apoi cuvântul Mihail Ghelmegeanu, care a făcut apel la tineretul ţării să uite tot ce a fost şi să facă zid în jurul Tronului, pentru apărarea patriei ameninţate la hotare.

După această consfătuire, legionarii au înaintat un memoriu Regelui şi au dat în acelaşi timp şi o proclamaţie către ţară în care cereau ca toate energiile româneşti să se strângă în jurul Tronului, în ceasurile grele prin care trece Patria. Îndată după aceste acte de supunere autorităţii Regelui, un grup de fruntaşi legionari au fost primiţi în audienţă de Rege.

Legionarii din Berlin, aflându-se în afară de raza primejdiei, puteau să-şi precizeze atitudinea pe alte baze decât legionarii din ţară, care trăiau sub continua teroare a celor întâmplate. Ei nu erau liberi pe deciziile lor. Ceea ce s-a întâmplat la 30 Noiembrie 1938 şi la 21 Septembrie 1939, se putea repeta. Aceste amintiri îi îndurerau şi torturau. Legionarii din Berlin puteau să judece destinderea din ţară şi actele întreprinse de camarazii noştri exclusiv în funcţie de linia mişcării şi interesele Neamului. Pe lângă libertatea de care se bucurau, legionarii din Berlin aflându-se în afara hotarelor ţării, erau mult mai bine informaţi asupra manevrelor Regelui Carol. Acesta nu de dragul legionarilor a acceptat să stea de vorbă cu ei, ci pentru că evoluţia generală a situaţiei europene îl silea să-şi schimbe politica internă.

La sfârşitul şedinţei de comemorare a profesorului Nae Ionescu, s-a citit şi semnat o declaraţie, prin care se fixa atitudinea grupului din Berlin faţă de evenimentele din ţară. Documentul a fost redactat de Papanace şi, înainte de şedinţă, l-am revăzut împreună. Pentru a da mai mare tărie acestor declaraţii, Petraşcu a avut ideea, şi eu m-am asociat părerii lui imediat, ca toţi camarazii prezenţi să-şi pună semnătura acelor legionari care trăiau despărţiţi de grup, Ciorogaru, Vojen, Constant, Părintele Borşa, Trifa. Aceştia nici n-au venit la şedinţa de comemorare a profesorului Nae Ionescu. În schimb apare semnătura lui Victor Silaghi, care, de la această reuniune, a revenit formal în mijlocul nostru. Iată acest document: Poziţia Mişcării Legionare faţă de aşa zisa împăcare între Garda de Fier şi regimul actual din România.

Planul iudaic pentru distrugerea Mişcării legionare a fost conceput în mai multe etape.

De data aceasta scopul era îndoit. În primul rând exterminarea Căpitanului şi în al doilea rând captarea Mişcării creată de el. Printre alte indicii ale acestei intenţii a fost şi mărturisirea făcută de Istrate Micescu în nişte sugestii transmise Conducerii Legionare în Septembrie 1938, după întrevederile avute cu Carol la o vânătoare din Ardeal, prin care recomanda Mişcării Legionare să se lapede de Căpitanul său încarcerat şi să urmeze pe Rege.

Puţin mai târziu, imediat după întoarcerea Regelui de la Londra, a urmat asasinarea Căpitanului. Dârzenia şi intransigenţa din partea legionarilor din lagăre şi închisori s-a manifestat cu un impresionant dispreţ de moarte. Această atitudine a determinat guvernul Armand Călinescu să extindă planul de exterminare şi anume: se hotărâse asasinarea tuturor legionarilor consideraţi intransigenţi într-una din cele două ocazii, astfel:

2) Urmăreşte să solidarizeze Mişcarea Legionară la anumite concesiuni teritoriale care, sub sugestia Angliei şi Franţei, urmează a le face Bulgariei, în Dobrogea de Sud, cu scopul de a uşura realizarea blocului balcanic anti-german.

3) Să compromită în mod definitiv posibilitatea unei sincere colaborări, aşa cum a preconizat Căpitanul, cu Puterile Axei, adică singura soluţie de natură să înlăture primejdia iudaică şi ameninţarea panslavistă, protejând prin aceasta interesele iudaice.

4) Să facă părtaşă Mişcarea Legionară, acum la scadenţa tuturor greşelilor acumulate de o politică aventuroasă, spre a o compromite definitiv şi a-i lua autoritatea morală de a trage la răspundere pe cei care au adus la nenorocirea Ţării.

De aceea ele nu pot angaja nici Mişcarea Legionară şi nici chiar conştiinţa acestor camarazi şi deci nu poate fi vorba de divergenţe de păreri în fixarea liniei legionare care trebuie urmată.

2) Declaraţiile date de camarazii din ţară nu pot angaja Mişcarea Legionară, întrucât sunt smulse cu silnicie şi sub ameninţare de moarte şi nici nu pot pune în discuţie unitatea Mişcării.

Semnează: Cdt. Leg. Constantin Papanace; Cdt. Leg. Horia Sima; Elena Corneliu Zelea Codreanu; Cdt. Leg. Dragomir-Jilava; Cdt. Leg. Victor Silaghi; Cdt. Leg. Nicolae Petraşcu; Cdt. Leg. Nicu Şeitan; Alex.Popovici; N.Horodiceanu; Vereş Laurenţiu; Popa Ion; Ing. N.Smărăndescu; Stănicel Stelian; Titi Cristescu; Ilie Rotea; Găvăgină Iosif; Lepa Valeriu; Ion Boian; Virgil Mihăilescu; Oct. Roşu; Ion Tolcea; Vasiu Iosif; Adrian Brătianu; Eugen Teodorescu; Ilie Smultea; Vinţan Valeriu; Hanu Traian; N.Crăcea; Petre Ponta; Matei Biloiu; Tiana Silion; Traian Borobaru.

– Declaraţiile legionarilor din ţară, fiind smulse sub ameninţarea morţii, nu pot angaja nici linia mişcării şi nici conştiinţa acestor camarazi. Unitatea mişcării, în consecinţă, nici nu poate fi măcar pusă în discuţie.

Paralel cu acţiunea de destindere din ţară, începută încă din toamna anului 1939, guvernul a întreprins şi o acţiune de captare a legionarilor refugiaţi din Germania. Agenţii guvernului, ataşaţi Legaţiei Române de la Berlin, au primit misiunea să se apropie de acele elemente care, după informaţiile lor, ar fi dispuse la o schimbare de atitudine şi reconciliere cu regimul. Dintre personalităţile legionare din Berlin, primul care a acceptat să intre în contact cu guvernul a fost Ciorogaru. Pe urma lui, în baza prieteniei care se stabilise între ei, a intrat pe fir şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Vojen şi Constant nu puteau fi atraşi în jocul guvernului, pentru că se ancorase într-o altă perspectivă. Ei contau pe un conflict iminent între Germania şi România şi îşi rezervau rolul pentru acest moment.

Manifestaţia grupului legionar din Berlin, din 24 Martie 1940, a surprins şi neliniştit cercurile guvernamentale româneşti. Nu numai că încercările de dezagregare ale guvernului dăduse greş, dar şi poziţia pe care se fixase acest grup în faţa noilor evenimente nu se deosebea cu nimic de cea precedentă.

Impulsul de a trimite o delegaţie legionară la Berlin a venit atât din rândurile fruntaşilor legionari angajaţi în procesul destinderii cât şi de la Palat. Legionarii din ţară au declarat guvernului că ei nu pot să ducă la sfârşit acţiunea destinderii dacă nu obţin adeziunea grupului Berlin. Masele legionare nu îi vor urma pe ei, ci pe acei care reprezintă spiritul de luptă al mişcării, iar şefii acestei aripe extreme se găsesc în Germania. Făcând aceste declaraţii, ei nu spuneau decât purul adevăr. Eu nu puteau continua destinderea şi nu îşi putea lua noi angajamente faţă de Rege fără de consultarea grupului nostru. Cercurile Palatului, la rândul lor, şi-au dat seama şi ele că centrul de greutate al mişcării se deplasase la Berlin şi că, fără convertirea acestui grup, destinderea pluteşte în aer. De aceea au consimţit ca o delegaţie de legionari să plece la Berlin, ca să pledeze înaintea grupului de acolo cauza destinderii. Delegaţia legionară poseda un îndoit mandat: din partea legionarilor care aderaseră la destindere şi făcuse pace cu regimul cât şi din partea miniştrilor Ghelmegeanu şi Urdăreanu, plenipotenţialii Regelui în tratativele cu mişcarea.

Delegaţia soseşte la Berlin în ziua de 28 Martie 1940. Ea era compusă din Radu Mironovici, Comandant al Bunei Vestiri, unul din întemeietorii mişcării şi Constantin Stoicănescu, Comandant Ajutor, fost şef al judeţului Timiş. Şi unul şi altul fuseseră internaţi în lagăre. Radu Mironovici fusese eliberat înainte de căderea lui Călinescu, iar Stoicănescu abia la desfiinţarea lagărelor, cu două săptămâni înainte de a veni la Berlin. Pe Radu Mironovici îl cunoşteam prea puţin.

Cu Stoicănescu eram vechi prieten. Am luptat umăr la umăr în desţelenirea sufletului românesc din Banat. Era un om de o energie rară. O forţă a naturii. Sub conducerea lui, judeţul Timiş devenise o cetăţuie a Legiunii. De o inteligenţă scânteietoare, pe care n-am întâlnit-o decât la Vasile Marin. Era mult iubit şi apreciat în toate sectoarele mişcării: ţărani, muncitori, intelectuali, studenţi, elevi. Înflăcăra şi cucerea cu prezenţa lui orice mediu legionar. Nu era o greutate de la care să se dea înapoi şi nu era o problemă să i se pară insolubilă. Cu mintea lui iscoditoare pătrundea acolo unde mintea obişnuită se oprea neputincioasă. Şi aceste calităţi de dinamism şi fineţe intelectuală erau susţinute şi de o puternică trăire interioară. Unul dintre puţinii legionari la care efortul pentru Legiune nu era întrerupt sau cel puţin adumbrit de nici o altă preocupare.

Mereu înainte, mereu scrutând destinul legionar, la mari depărtări de şiragul celor mulţi, era un pionier al energiei legionare. O neasemuit de frumoasă întrupare a fenomenului legionar. De la Borobaru şi alţii care fuseseră în lagăr cu el, aflasem că legase strânsă prietenie cu Iordache Nicoară şi Puiu Gârniceanu şi tustrei deveniseră pivotul de rezistenţă în lagăr.

Înainte de a-i întâlni am avut o consfătuire prealabilă cu Papanace, pentru a ne fixa atitudinea. Ne-am hotărât să ne menţinem într-o rezervă prudentă. Poziţia grupului Berlin are valoare prin fermitatea ei. Nu vom căuta nici să-i acaparăm de la sosire, de teamă să nu ni-o alţii înainte, răzleţii, şi nici să forţăm să adopte punctul de vedere. Cum între fruntaşii legionari din Berlin existau mai multe tendinţe, cel mai bun lucru era să îi asculte pe toţi şi apoi să se orienteze singuri.

Aşa s-a făcut că primii cu care au luat contact au fost Ciorogaru şi Preotul Borşa. Noi nu le-am dat nici un semn de viaţă. Dar a doua zi de la sosirea lor mă cheamă le telefon Titi Cristescu. Radu Mironovici şi Stoicănescu sunt la el acasă şi vor să mă vadă. Au insistat că vor să mă întâlnească cât mai repede. Nu era decât Stoicănescu. M-a întâmpinat cu ochii umezi de bucurie. Acelaşi suflet falnic, neschimonosit de viaţa din lagăr, aceeaşi vibraţie pură şi dezinteresată de camarad şi luptător. M-am simţit umilit în sinea mea, că m-am putut îndoi măcar o clipă de forţa lui interioară. Bucuria a fost atât de mare când a apărut în pragul uşii Radu Mironovici. Ne-am îmbrăţişat cu efuziune.

Discuţia ce-au avut-o cu Ciorogaru şi Dumitrescu-Borşa fusese mai mult convenţională. În faţa mea puteau să-şi descarce sufletul. Câte nu mi-au povestit! Vorbitorul principal era Stoicănescu. Mironovici mai mult asculta. Avea atâtea de spus! Subiectele se întretăiau şi nu le sfârşeam niciodată bine: Nae Ionescu, scena de groază ce-a trăit-o la Miercurea Ciuc, cine mai trăieşte, destinderea, Urdăreanu, audienţa la rege.

Nae Ionescu nu murise de moarte naturală. Cu o zi înainte de deces, Stoicănescu fusese la profesor. Era în pat. S-a întreţinut despre situaţia politică şi nu-i făcea deloc impresia de om sfârşit. "O să fie bine, ai să vezi, o să fie bine", au fost primele cuvinte cu care şi-a luat rămas bun de la el. Ne-a povestit apoi de convorbirea avută între un grup de legionari şi Urdăreanu, înainte de plecarea spre Berlin. Acesta ca să dovedească legionarilor prezenţi că Regele dorea să ajungă la o înţelegere cu Corneliu Codreanu, scoate o scrisoare a Căpitanului adresată lui Neagoe Flondor. Prin Neagoe Flondor, membru al organizaţiei noastre, rudă cu Flondor, Mareşalul Palatului , Căpitanul primise sugestia de la Palat să facă o cerere de audienţă şi va fi primit de Rege. Era îndată după proclamarea Noii Constituţii. În scrisoarea sa către Neagoe Flondor, Corneliu Codreanu spunea că momentul cererii de audienţă şi-l va alege el când şi cum va crede de cuviinţă. Stoicănescu i-a replicat atunci lui Urdăreanu, în faţa întregului grup: "Scrisoarea nu poate constitui o dovadă împotriva lui Corneliu Codreanu, pentru că el nu refuza audienţa, ci răspundea să i se lase lui latitudinea să cântărească singur momentul politic în care o va cere". Urdăreanu a înghiţit în sec şi nu a mai zis nimic.

Sosind şi Papanace, ne-am aşezat apoi la o examinare mai pe îndelete a situaţiei. În rândurile care urmează nu redau numai discuţia avută în această zi la Titi Cristescu, ci esenţialul din toate discuţiile ce le-am avut cu delegaţii din ţară. Însărcinarea formală ce şi-o luase faţă de Ghelmegeanu şi Urdăreanu era să ne convingă să aderăm la actul de împăcare cu Regele şi eventual să ne întoarcem în ţară. Dorinţa lor intimă era cu totul alta. Să stea de vorbă cu noi, pentru ca pornind de la situaţia dată, să ne făurim un plan comun de acţiune. Chestiunea nu se punea pentru ei de a ne atrage pe poziţia lor, ci de a găsi un suport comun celor două poziţii. Destinderea era rezultatul unei evoluţii în politica internă a României, sub presiunea evenimentelor externe, de care nu se putea face abstracţie. Problema care se punea acuma era cum să manevrăm pentru ca schimbările survenite în ţară să le punem de acord cu obiectivele politice ale mişcării.

Ce se obţinuse în ţară de pe urma destinderii? S-au desfiinţat lagărele şi s-a dat amnistie parţială. O serie de legionari ieşiseră din închisori. S-a înregistrat şi un alt câştig de ordin politic: prin audienţa fruntaşilor legionari la Rege, se ieşise din stadiul de "infractori ai Statului", cum eram clasificaţi până acuma de regim, şi mişcarea fusese recunoscută ca realitate politică. Nu putea fi vorba de o recunoaştere formală, pentru că toate partidele fuseseră desfiinţate prin Constituţia din 1938, ci de recunoaşterea existenţei noastre de fapt. Metodele teroriste ale Palatului dăduseră greş. Cu rândurile rărite, eram nu mai puţin prezenţi în acest ceas cumplit al istoriei noastre şi Regele nu putea trece peste noi.

De schimbările din ţară au beneficiat indirect şi legionarii din Berlin. Guvernul german, după masacrele din Septembrie, ne socotise pentru multă vreme eliminaţi din viaţa politică a României şi nu-l mai interesa existenţa noastră decât sub raport poliţienesc. După proclamarea oficială a destinderii, cercurile germane au început să manifeste din nou interes pentru cauza noastră. Faptul a avut repercusiuni favorabile şi asupra stării de spirit a grupului de la Berlin.

De unde, la sosirea mea aici, cei mai mulţi legionari considerau poziţia noastră definitiv pierdută, acuma se constata chiar şi la cei mai slabi un suflu de înviorare. Bineînţeles, Ciorogaru şi Preotul Borşa interpretau evenimentele din ţară care tratează cu Regele, formează acuma un bloc, iar ceilalţi, intransigenţii, s-au situat în afara orientării generale a mişcării. Eu şi Papanace vedeam în destindere o confirmare a poziţiei noastre: crimele Regelui veneau la scadenţă şi acuma, apropiindu-se dezastrul, ar vrea să împartă cu mişcarea răspunderile unei guvernări falimentare.

Ce reprezenta grupul de la Berlin? Dacă ne referim la număr, 40-50 de oameni, evident că nu putea concura cu legionarii angajaţi în procesul destinderii, care erau câteva sute. Dacă însă luam în considerare atracţia ce-o exercita acest grup asupra legionarilor din ţară, situaţia se schimba în favoarea lui, cu tot numărul său mic. După realizarea destinderii, grupul de la Berlin rămăsese factorul determinant în Legiune. Prestigiul grupului de la Berlin avea la bază trei elemente: a) era liber pe mişcările lui; b) se afla în Capitala acelei ţări care, în acel moment, decidea de soarta Europei; c) reprezenta linia de luptă a mişcării. În acest grup se cristalizase supremele aspiraţii ale Legiunii. Ceea ce dorea în adâncul sufletului fiecare legionar, chiar şi acei care beneficiaseră de destindere, era doborârea regimul carlist. Cine reprezenta această linie, incontestabil că avea de partea lui marea majoritate a Legiunii.

Consultarea grupului de la Berlin era pentru ei mai mult decât o necesitate tactică. Dacă ar fi început să ignore existenţa acestui grup şi să se angajeze pe cont propriu în acţiunea de destindere, s-ar fi izbit de imponderabilele Legiunii şi riscau să piardă acoperirea maselor legionare. În rezoluţia din 24 Martie, noi le-am dat această acoperire, dar numai în sens negativ. Fără a aproba gestul lor, am considerat declaraţiile de supunere nule şi neavenite, pentru că "sunt smulse cu silnicie şi ameninţare de moarte. De aceea ele nu pot angaja nici Mişcarea Legionară şi nici conştiinţa acestor camarazi şi deci nu poate fi vorba de divergenţă de păreri în fixarea liniei legionare care trebuie urmată".

Când am adoptat noi această rezoluţie, nu aveam contact cu grupul din ţară. Rezoluţia a fost în aşa fel compusă încât să statueze încă o dată poziţia fundamentală a Mişcării, fără a provoca o ruptură în interiorul ei. Acuma situaţia era schimbată. Ne aflam în prezenţa delegaţilor veniţi din ţară. Nu puteam face abstracţie de ei. Libertatea noastră de orientare suferise o îngrădire prin venirea lor la Berlin. Ei ne-au pus la curent cu fazele destinderii, cu intenţiile Regelui şi cu starea de spirit a legionarilor eliberaţi.

Câtă vreme contactul nu făcuse între noi şi ei, puteam lucra paralel şi independent. Noi nu eram responsabili de atitudinea unor oameni care sub ameninţarea morţii au semnat actul de supunere, iar ei nu puteau fi făcuţi responsabili de atitudinea intransigentă a grupului de la Berlin. Ne mişcam pe două traiectorii diferite. Ei au făcut ce-au făcut păşind din lagăr spre libertate, iar noi bucurându-ne de libertatea pe care nu o aveau în formă deplină nici acum.

După stabilirea contactului cu delegaţia legionară din ţară, chestiunea destinderii nu mai putea fi tratată de grupul din Berlin în termenii anteriori. Problema era deschisă şi pentru noi. Poziţiile din ţară deveniseră fluide. Fronturile Palat-Legiune se înmuiaseră. Grupul Berlin nu fusese prins în mişcarea de dezgheţ politic din ţară, dar, după venirea delegaţiei, luaserăm act în mod oficial de schimbarea survenită şi eram solicitaţi să dăm un răspuns.

Rămânând pe planul strict al mişcării, răspunsul nostru nu putea varia de acela cuprins în rezoluţia din 24 Martie 1940. Nici o tranzacţie cu asasinii Căpitanului şi ai sutelor de legionari. După ce sacrificiile supreme se consumaseră, prin asasinarea Căpitanului şi a elitei legionare, din partea supravieţuitorilor ar fi fost un act de laşitate să-şi pună problema supravieţuirii lor. Oricât ne-am muncit capul, şi eu şi Papanace, din această poziţie rigidă nu puteam ieşi. Să-i ajutăm pe camarazii din ţară, dar cum? Noi nu puteam subscrie în nici un caz un act de supunere asemănător celui întocmit de ei.

Ce este Legiunea, ne-am întrebat? Ea nu este o entitate desprinsă de Neam, nu are obiective autonome. Legiunea este un instrument spiritual şi politic al Neamului. Dacă primejdiile care se îngrămădesc la hotarele ţării impun o apropiere între Mişcare şi Rege, dacă salvarea Patriei nu e posibilă decât cu preţul acestei înţelegeri, putem noi să ne sustragem acestei obligaţii sacre? Regele şi regimul ce-l patronează, ştim, este năclăit în sânge. Orice contact cu oamenii acestui regim provoacă o repulsie aproape fizică. Ştim, de altă parte, că numai Regele şi anturajul lui sunt vinovaţi de dezastrul naţional ce se apropie. Dar dacă noi, înăbuşindu-ne durerea, renunţând la răzbunarea după care strigă mormintele de la Jilava, Ciuc şi Vaslui, întindem mâna Regelui şi, prin acest sacrificiu, salvăm ţara de ciopârţire, nu este preţul plătit şi nu suntem pe linia mişcării? Noi am dat nenumărate dovezi că ştim să luptăm şi nu ne este teamă de moarte. Deci nimeni nu ne poate acuza de o politică oportunistă. Dacă acum ne-am decide şi noi să subscriem politicii de destindere, nu o facem de grija Legiunii, ci de grija ţării, nu poate salva viaţa unor legionari, ci pentru a salva integritatea teritorială a Statului Nostru.

În rezoluţia din 24 Martie, am prevăzut că regimul, aflându-se în primejdie, pentru a normaliza raporturile cu mişcarea, va face apel la sentimentul patriotic al legionarilor. Şi-am pus în gardă pe legionari "să nu cadă în capcană". Acum noi înşine eram prinşi într-o situaţie asemănătoare. Cu toate nedreptăţile ce ni s-au făcut, cu toate că acei care acum fac apel la sentimentele noastre patriotice niciodată n-au crezut în ele, totuşi soarta ţării nu ne putea lăsa indiferenţi. Destinderea nu putea fi un scop în sine.

Evident patriotismul nostru, oricât de generos s-ar fi afirmat, nu va putea pune ţara la adăpost de primejdii, dacă destinderea nu va avea şi pentru celălalt factor, Regele, aceeaşi semnificaţie. Oare Regele a ajuns la aceeaşi conştiinţă clară a momentului şi este dispus, cel puţin în ceasul al 11-lea, să-şi revizuiască politica urmată până acuma? Salvarea fruntariilor ţării nu o vedeam posibilă decât în alăturarea cât mai grabnică a României la Axa Roma-Berlin, fără a pierde o secundă. Cu cât se va întârzia mai mult cu contractarea noilor alianţe, cu atât se va agrava situaţia internaţională a României.

În funcţie de aceste coordonate, ne-am formulat un răspuns verbal, pe care l-am comunicat delegaţiei legionare ca să-l transmită Regelui. Dacă e ceva care ne putea apropia de Rege, apoi nu era destinderea în sine, ci repercusiunile ei pe plan extern. Dacă actualele intenţii ale Regelui se suprapuneau realmente cu iniţiativele noastre mai vechi în politica externă, formulate încă de pe timpul Căpitanului, atunci suntem dispuşi la o revizuire a atitudinii noastre în sensul dorit de Rege şi realizat deja de către camarazii noştri din ţară.

Grupul din Berlin refuză însă iniţiativa de a se întoarce în ţară şi nu înţelege de ce ar părăsi această poziţie tocmai acum când soarta României atârnă mai mult ca oricând de Berlin. Refuză orice declaraţie atâta vreme cât acesta nu-şi desemnează precis orientarea. Dar dacă guvernul român îşi va alinia politica externă în mod sincer şi precis alături de Puterile Axei, preîntâmpinând prăbuşirea hotarelor, în aceeaşi măsură, în măsura actelor săvârşite de guvern, şi noi ne vom apropia de punctul nostru de vedere al camarazilor din ţară. Noi condiţionam acceptarea destinderii de schimbarea alianţelor României, în sensul declaraţiilor făcute de Căpitan în 1937.

Într-o convorbire avută numai cu Stoicănescu, acesta mi-a înfăţişat situaţia reală a raporturilor dintre mişcare şi Rege. Stoicănescu nu a avut nici un amestec în tratativele destinderii. Tot timpul cât a stat în lagăr a crezut că trăieşte Căpitanul şi şi-a axat existenţa pe această credinţă, insuflând-o cu ardoare şi celorlalţi camarazi de suferinţă. A refuzat orice târguială cu autorităţile şi orice act de umilinţă personală. Din cauza atitudinii lui intransigente, a fost mutat din lagărul Vaslui în lagărul Ciuc, rezervat legionarilor consideraţi a fi cei mai periculoşi de către autorităţi.

În lagărul Ciuc se găsea tot grupul legionarilor care au luptat în prigoană şi au căzut la începutul anului 1939. Stoicănescu şi Iordache Nicoară au ridicat acest lagăr la un nivel de trăire extraordinar. Gândul morţii nu-i mai tulbura. Toată grija lor era să nu se plece în faţa autorităţilor, pentru a nu face de ruşine pe Căpitan, care trăieşte undeva departe.

Bănuia că la mijloc a putut fi o confuzie de nume, când s-a transmis ordinul de execuţie de la Bucureşti: în lagăr se găsea un camarad Constantin Stoienescu, iar el se chema Constantin Stoicănescu. Această posibilă substituire îl frământa adânc şi din acel moment se considera şi mai puternic legat de Legiune, pentru a plăti această datorie de sânge. Pe o poziţie diametral opusă se aflau Noveanu şi Bidianu. Aceştia erau partizanii "realismului" în orientarea Legiunii. Căpitanul nu mai trăieşte şi cine răspândeşte astfel de zvonuri, împiedică să vedem clar viitorul. Ei cereau să ne predăm evidenţei. Regele e mai tare. În consecinţă, trebuie să găsim o acomodare, pentru a salva de la pieire cadrele rămase în viaţă.

De fapt Stoicănescu nu refuza din principiu orice discuţie cu autorităţile, ci cerea numai ca aceste discuţii să se ducă la nivelul demnităţii umane: el refuza să-şi renege trecutul în schimbul libertăţii şi să-şi ia angajamente pe care nici un legionar conştient nu le poate ţine. Împăcarea susţinea el nu se poate realiza dacă cei ce ies din lagăr îşi pierd prestigiul în faţa maselor legionare. "Declaraţiile dezonorante ce le semnăm ne desfiinţează creditul în faţa legionarilor şi nu mai putem fi practic utili nici pentru destindere. Rămânem cu o pată pe conştiinţe, pentru că ne-am răscumpărat libertatea în schimbul unei semnături, pe care nici nu suntem capabili să o respectăm. E cu totul altceva dacă, odată ajunşi în libertate, fără a subscris propria noastră decapitare politică şi spirituală, intrăm în tratative cu regimul şi ajungem la un acord".

Opera pe mari spaţii şi nu se pierdea niciodată în amănunte. După ce a fost eliberat din lagăr, în loc să stea deoparte şi să-i agite pe legionari din afară contra tendinţei Noveanu, a aplicat o altă tactică: de vreme ce a fost luat volens-nolens de curentul destinderii trebuia ferită să devieze de la linia mişcării şi cel mai eficace mijloc ca mişcarea din ţară să nu se rătăcească în această fază benignă era să păstreze contactul strâns cu aripa luptătoare a mişcării, ai cărei şefi se aflau la Berlin.

Vom continua pregătirile ca şi cum nu s-ar fi întâmplat destinderea din ţară. Dacă ea desfăşoară în sensul vederilor noastre, adică Regele îşi îndeplineşte angajamentul de a schimba radical politica externă, atunci acţiunea de forţă cade pe al doilea plan; dacă destinderea nu dă rezultate aşteptate de noi, şi aceasta se poate vedea foarte curând, avem în rezervă instrumentul de intervenţie, pentru a lichida regimul.

În mijlocul acestor frământări, cade ca un trăsnet vestea intervenţiei germane în Norvegia, 9 Aprilie 1940. Fulgerătoarea victorie germană a brăzdat cerul Europei în toate direcţiile şi a produs un nou moment de panică la Bucureşti. Era clar că nici România nu se mai putea balansa multă vreme între o tabără şi alta şi va fi obligată să iasă din actuala ei poziţie. Dacă România va apuca drumul Poloniei, va avea aceeaşi soartă, adică va fi împărţită între vecinii ei. Rusia nu se va mulţumi cu Basarabia, ci, în tumultul războiului, va ocupa şi Moldova. Numai o grabnică întoarcere a României spre Puterile Axei va putea salva Statul Român de la desfiinţare. Semnele de împăcare cu mişcarea, tratativele şi destinderea, corespund oare şi unei schimbări pe planul politicii externe? Ruperea Regelui de vechea politică este efectivă sau numai o tergiversare, o manevră, destinată să câştige timp, pentru ca, într-o conjunctură favorabilă, să-şi realizeze vechile lui intenţii, azvârlirea României într-un război contra Germaniei?

Răspunsul mi l-a dat un alt eveniment, care s-a petrecut cu puţine zile înainte de debarcarea germană în Norvegia.

Odată cu începerea războiului, Englezii au organizat o reţea de sabotaj în zona petroliferă, pentru a crea dificultăţi Germaniei în aprovizionarea cu petrol din România. În toamna anului 1939, s-au semnalat acte de sabotaj în această zonă, fapt care a determinat guvernul german să intervină pe lângă guvernul român, cerând măsuri de securitate. În eventualitatea unui conflict armat între România şi Germania, această organizaţie avea misiunea să procedeze din prima zi la distrugerea sistematică a instalaţiilor de extracţie şi depozitare a petrolului, precum şi a conductelor şi rafinăriilor.

La începutul lui Aprilie 1940, Intelligence Service-ul proiectează să dea o lovitură de graţie transportului de petrol românesc spre Germania, prin blocarea navigaţiei pe Dunăre în dreptul Porţilor de Fier. Serviciul german, care se organizase şi el pe teritoriul românesc pentru a preîntâmpina actele de sabotaj ale serviciului englez, descoperă în aceste zile un convoi de şlepuri care înainta cu mare băgare de seamă de la Sulina pe Dunăre în sus. Urmările întreprinse de serviciul german au dat la iveală că şlepurile nu transportau marfă, cum susţineau autorităţile româneşti, ci aveau o încărcătură de ciment şi dinamită. Ajungând convoiul în canalul Porţilor de Fier, dinamita trebuia să facă explozie. În urma exploziei, bucăţi mari de stâncă de pe malul sârbesc s-ar fi prăvălit în apă, iar vasele încărcate cu ciment s-ar fi scufundat, blocând pentru vreme îndelungată navigaţia.

Dacă complotul englez ar fi reuşit, replica Berlinului nu putea fi decât una singură: o fulgerătoare intervenţie în România, pentru a lua sub protecţie zona petroliferă şi pentru a asigura căile de comunicaţii între Germania şi sud-estul Europei. Marele Stat Major german avea deja planurile de invazie pregătite. Pentru a obţine trecerea prin Ungaria, Berlinul promisese acestei ţări retrocedarea Ardealului.

Această întâmplare confirmase încă odată intenţiile reale ale Regelui în politica externă a României. El rămăsese ancorat în vechea orientare externă şi urmărea să pândească un prilej potrivit pentru a azvârli ţara în război contra Germaniei. Acest prilej însemna pentru el un moment în care Germania era angajată într-un război de uzură pe un front stabilizat, pentru ca România să nu rămână singură faţă în faţă cu toată puterea Reichului. Numai într-un asemenea moment, Regele spera să smulgă consimţământul oamenilor politici din jurul lui, timoraţi de forţa Reichului. Momentul polonez a trecut fără să-şi poată pune planurile în aplicare, din cauza repeziciunii cu care s-a sfârşit campania. Momentul norvegian a rămas nefolosit din aceeaşi cauză. Mai rămânea Regelui o nădejde, ca ofensiva germană să se înţepenească în Franţa, ca în primul război mondial.

Întoarcerea în România îmi părea ca o poruncă a destinului. Cu Regele împreună, ţara nu mai putea fi salvată, cum ne legănasem o clipă în această iluzie, după venirea delegaţiei legionare. Destinderea era compromisă în germene, deoarece condiţia ce o pusese grupul Berlin ca să-şi dea adeziunea la realizarea ei, alăturarea cât mai grabnică a României la Axă, nu fusese îndeplinită şi nici nu putea fi îndeplinită.

Înaltele raţiuni patriotice care obligaseră pe cei de la Berlin să se încline spre teza destinderii se adeveriseră a fi numai simple momente tactice, destinate să ne inducă în eroare.

Îmi recâştigasem liniştea sufletească, tulburată pentru o clipă de venirea delegaţiei din ţară. Suntem pe drumul cel bun. Numai acţiunea plănuită la Berlin reprezintă linia mişcării, pentru că numai pe această cale se poate salva Statul Român. Deci, cât mai repede în ţară. Ce vom face? O revoluţie, dacă se poate. Un atentat contra Regelui, dacă timpul nu mai îngăduie o concentrare de forţe. Cu toată energia am dat zor pregătirilor de plecare, pentru a o lua înaintea celor care pregăteau dezastrul României.

Plecările spre ţară au fost fixate pentru luna Aprilie. În cursul acestei luni trebuia să se scurgă în România întreaga echipă. Cum nu dispuneam în total decât de cinci paşapoarte, cu al meu, o luptă grea s-a iscat între mine şi ceilalţi camarazi din grupul de acţiune, cu cât se apropia timpul plecării. Nici unul nu voia să lase locul celuilalt. În special, Crăcea, Roşu, Smultea, Şeitan, stăruiau să nu fie lăsaţi pe dinafară cu nici un preţ. Pentru a nu ne împotmoli în discuţii, am convenit că numai necesităţile acţiunii decid de alegerea însoţitorilor mei.

Mai întâi nu era cazul să îngreunăm expediţia cu camarazi hotărâţi, curajoşi, dar care nu dispuneau de o rază suficientă de mobilizare a forţelor. Paşapoartele trebuiau rezervate acelora care puteau antrena în luptă un grup legionar mai important. Aplicând acest criteriu, au căzut de pe listă Tolcea, Vinţan Valeriu, Vasiu, Popa Ion, Găvăgină şi Petre Ponta. Din tabloul celor rămaşi, am mai eliminat o serie, orientându-mă după faptul dacă unii pot fi substituiţi cu alţii. Aşa de pildă, între Şeitan şi Eugen Teodorescu, amândoi din Constanţa, am ales pe Teodorescu. Pe Octavian Roşu, Smultea Ilie şi Popovici Alexandru i-am lăsat în suspensie, pentru că aparţineau tus-trei organizaţiei din Banat, pe care o condusesem eu însumi. Până la urmă am ajuns la următoarea formaţie: Nicolae Petraşcu, fostul şef de regiune al Ardealului de Sud; Traian Borobaru, care deşi bănăţean, era indispensabil pentru sistemul de legături din Banatul Sârbesc; Ilie Rotea, element important căci putea mobiliza puternica organizaţie din judeţul Hunedoara, şi în afară de asta, avea mari speranţe să ne procure puşti-mitraliere de la Fabrica de arme Cugir; Eugen Teodorescu, care avea misiunea să conducă în luptă forţele legionare din Dobrogea. Un alt element de care nu mă puteam lipsi, era Ion Boian. El mă însoţise în cursul expediţiei mele în ţară din August 1939 şi îmi fusese de nepreţuit ajutor. Îl verificasem pe teren a fi un impecabil executant al celor mai grele misiuni. Tocmai fiind omul înzestrat cu cea mai mare îndemânare de a trece graniţele, i-am indicat ruta cea mai grea. Cum nu mai aveam paşapoarte disponibile, el trebuia să ajungă în România trecând pe negru trei frontiere: cea germano-maghiară, cea ungaro-iugoslavă şi apoi, împreună cu noi, cea iugoslavo-română. Lui Boian i-am dat ca însoţitor pe studentul în medicină, Petre Dumitriu. Acest camarad, deşi nu fusese recrutat pentru grupul de acţiune, se legase atât de mult de noi încât nu voia nici în ruptul capului să mai rămână la Berlin. L-am lăsat să plece, gândindu-mă mai mult la folosul ce ni l-ar putea aduce punând în gardă studenţimea de la Bucureşti contra trădării lui Vârfureanu.

În total erau gata de plecare, în afară de mine, cinci legionari din grupul de acţiune şi un răzleţ, recrutat în ultimul moment. Pentru a potoli agitaţia celorlalţi, le-am comunicat că mai sunt unele paşapoarte în perspectivă, că Petre Ponta le va ridica de la persoane ce ni le-au promis şi le va schimba fotografia pentru uzul celor rămaşi. Pregătirile din ţară nu puteau întârzia din cauza lor, căci evenimentele se precipitau. În realitate, puţine nădejdi mai erau de alte paşapoarte.

Rău mi-a părut să las la Berlin pe Virgil Mihăilescu, care cunoştea bine organizaţia Răzleţi din Capitală şi chiar o condusese după căderea Inginerului Micu Augustin. Tot atât de preţios pentru expediţie ar fi fost şi Nicu Crăcea, fostul şef din prigoană al organizaţiei din judeţul Teleorman. Şi el trebuia să rămână pentru acelaşi motiv. Dureroasă, pe plan sufletesc, a fost despărţirea lui Rotea de Smultea. Amândoi au lucrat în aceeaşi întreprindere la Berlin şi au locuit în aceeaşi casă, "bojdeuca" din Tempelhof. Şi-au legat sufletele în văpaia aceluiaşi dor: să se întoarcă cât mai repede în ţară. Acuma, unul rămânea stingher la Viena, iar celălalt se ducea în necunoscutul unei noi lupte, rupându-se de o prietenie binefăcătoare.

Borobaru era înainte mergătorul expediţiei. Înainte de plecare, ne-am fixat modalităţile de întâlnire la Belgrad şi lozincile ce le vor întrebuinţa legionarii pentru a fi recunoscuţi de gazdele noastre din Banat. În grija lui şi a lui Vârtan, zis Negru, cădea adăpostirea noastră în Iugoslavia şi apoi trecerea frontierei. În 9 Aprilie, mi-am luat rămas bun de la Borobaru. Nu avea nimic din faţa crispată a omului care se afla în preziua unei mari încercări. La gară făcea glume cu camarazii care l-au însoţit, ca şi cum ar fi fost o călătorie de plăcere.

Starea noastră sufletească de atunci se integrase total pe linia sacrificiului. Bariera dintre viaţă şi moarte se rupsese parcă în sufletele noastre, contopindu-se cele două sfere în una în aceeaşi existenţă. Cei doi morţi nu aparţineau vieţii de dincolo, ci erau mai aproape de noi şi mult mai vii decât lucrurile reale. Şeitan găsise o expresie admirabilă pentru a caracteriza frenetica trăire a legionarului în prigoană, în intimă comuniunea cu moartea: "Heidelbergul morţii".

Pe la mijlocul lui Aprilie, părăseşte Rotea Germania. El şi cu Smultea au făcut mai întâi un popas la Viena, pentru a se sustrage de sub privegherea poliţiei germane. Smultea a rămas la Viena şi după plecarea lui Rotea, torcând mereu speranţa să-l ajungă din urmă. Spre marea noastră bucurie, atât Borobaru cât şi Rotea ne-au trimis ilustratele convenite, prin care ne anunţau că au ajuns la destinaţie. Rotea nu trebuia să aştepte sosirea noastră, cum era prevăzut pentru ceilalţi, ci să dispară în România îndată ce îşi va fi organizat trecere.

În a treia serie am dat drumul lui Boian şi Dumitriu Petre. Mi se frângea inima când mă gândeam că cei doi ar fi putut să cadă în mâinile grănicerilor nemţi, la trecerea frontierei în Ungaria. Prinşi şi interogaţi, s-ar fi descoperit fuga lor în Germania şi probabil că ancheta nu s-ar fi oprit la ei, ci întreaga expediţie putea fi torpilată. Dar Dumnezeu a voit altfel. La câteva zile abia, am primit o carte poştală de la Boian, prin care anunţa sosirea lui la Budapesta. Ne-am bucurat ca nişte copii. Până acuma nu ne puteam plânge de nenoroc. Tot ce am întreprins, s-a realizat, cum spune neamţul, "planmässig".

Uitându-mă în urma mea, cu trei luni înainte, la trupa hărţuită care se întorcea din ţară şi la aerul de înmormântare ce-l găsisem la Berlin, şi apoi reflectând la aceşti tineri care se avântau pentru a nu ştiu câta oară pe cărările morţii, cu convingerea morţii, cu convingerea că soarta ţării se joacă cu efortul şi sacrificiul lor, nu puteam decât să fiu mulţumit şi să mulţumesc lui Dumnezeu de ocrotire.

La începutul lunii Mai, o nouă delegaţie legionară îşi face apariţia la Berlin. Ea era compusă din Constantin Stoicănescu şi Augustin Bidianu de la Sibiu, avocat şi fost şef de regiune.

Noua încercare a Regelui de a capta grupul legionar Berlin pentru politica de destindere trebuie pusă cu campania din Norvegia. Fulgerătoarea victorie a armatei germane în nordul Europei a azvârlit în panică Palatul. Era al doilea duş rece ce îl primise după campania din Polonia. Regele părea decis la o grabnică revizuire a politicii sale externe, în sensul unei apropieri de Axă. Descoperirea concomitentă a afacerii cu şlepurile de pe Dunăre îi crease temerea că pentru el nu mai există salvare la Berlin.

Bidianu era partizanul direcţiei reprezentate de Noveanu. Mişcarea, spunea el, nu se poate salva decât încetând lupta împotriva lui Carol. Nu există o altă ieşire din impasul în care se găsea mişcarea decât ca grupul din Berlin să-şi însuşească poziţia adoptată de mişcare din ţară. El prevedea chiar că, în scurtă vreme, Regele ne va chema să participăm la guvern.

Papanace, Petraşcu, Stoicănescu şi cu mine ne-am opus cu îndârjire acestei propuneri. Dacă aceşti vagi legionari ar intra în guvern cu titlul de reprezentanţi al Legiunii, răspunderile mişcării nu pot fi separate de răspunderile lor ca persoane particulare. Dacă ei, fiind în guvern, săvârşesc acte compromiţătoare pentru Legiune, implicit angajează şi bunul mers al Legiunii. Dacă s-ar pune vreodată această eventualitate, este infinit mai bine ca mişcarea să fie reprezentată în guvern de cele mai sigure elemente de care dispune. Oamenii aceştia lucizi, tenaci şi de mare încredere niciodată nu vor cădea în cursa Regelui şi nu vor putea fi captaţi. Dacă vor simţi că prezenţa lor în guvern poate să creeze prejudicii ireparabile mişcării, vor avea curajul să se retragă.

"Mişcarea Legionară, spuneam eu, rămâne pe poziţia externă fixată de Corneliu Codreanu, adică crede şi astăzi cu tărie că numai o alianţă efectivă şi cât mai grabnică cu Axa Roma-Berlin poate să salveze viitorul neamului nostru. Evenimentele care au urmat de la prăbuşirea Poloniei şi până la acelea mai recente ale cuceririi Danemarcei şi Norvegiei, confirmă puterea militară a Germaniei, iar întrevederea de la Brennero dintre Hitler şi Mussolini dovedeşte că Axa Roma-Berlin nu poate fi zdruncinată, aşa cum nădăjduia până în ultimul moment Londra şi Parisul. A mai crede astăzi în victoria aliaţilor, oricâte ajutoare ar mai primi aceştia din altă parte, după ce Italia şi Germania şi-au asigurat poziţii strategice superioare, e identic cu a te lupta zadarnic cu realităţile. Punctul de vedere exprimat de Corneliu Codreanu în 1937 în politica externă şi care atunci părea clasei noastre conducătoare exagerat şi primejdios, astăzi apare clar şi evident".

"Convingerea noastră este întemeiată pe constatări elementare şi la îndemâna oricui. Dacă la noi în ţară, pentru a respinge acest fel de a vedea, se vorbeşte mereu şi se utilizează ca mijloc de propagandă – spre nenorocirea noastră cu sprijinul oficialităţii – ideea primejdiei germane, noi ştim că acest argument constituie o provocare şi o aţâţare a opiniei publice venite din partea acelor cercuri care vor să târască România într-un război dezastruos alături de aliaţi. Primejdia germană nu există decât în ipoteza când şi-o creează singură România, prin politica ei de înfeudare intereselor anglo-franceze.

"Acei oameni politici care vorbesc mereu de primejdia germană – care încă odată există numai în cazul când România, împotriva intereselor fireşti, va lua atitudine ostilă Reichului – uită sau vor să treacă sub tăcere că ţara noastră e ameninţată de alte primejdii, atât de grave încât pun în discuţie însăşi existenţa fizică a poporului nostru".

2. A doua primejdie este panslavismul. Poporul român este prins între slavii de Nord şi cei de Sud. Pericolul începe din momentul ce ar exista vreo posibilitate să se unească cele două ramuri ale slavismului.

3. Rămâne primejdia revizionismului maghiar şi bulgar. Aceste două ţări nu vor avea niciodată forţa necesară ca prin puterea lor proprie să se smulgă teritoriile revendicate de ele. Numai în ipoteza când Ungaria şi Bulgaria se vor asocia unui bloc de State biruitoare într-un război şi din care România să nu facă parte sau să fie de partea învinşilor, aceste două State vor reuşi să ne zdrobească. Dacă însă România trece de partea Axei, Bulgaria şi Ungaria îşi pierd valoarea lor de pioni esenţiali ai ofensivei italo-germane în sud-estul european, iar revizionismul lor rămâne fără sprijin şi fără posibilitate de realizare.

"Din informaţiile noastre şi din anumite indicii se pare că România a înţeles necesitatea stringentă şi imediată de a se apropia de Axa Roma-Berlin".

Constantin Papanace, plecând de la aceleaşi consideraţii, ajunge la concluzii analoge:

"Fără îndoială că toate aceste considerente de bază ale unei realiste şi naţionale politici externe româneşti, pe care mişcarea Legionară, prin faptul că nu se găseşte la guvern, le poate preconiza în formă categorică şi în public, trebuiesc presupuse că sunt ţinute în seamă de factorii care poartă în mod efectiv răspunderea politicii oficiale româneşti. De altfel unele indicii din ultimul timp. de pronunţată tendinţă de apropiere de Italia, vin să întărească această presupunere. Totuşi pentru oricine îşi dă seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat că o clarificare în sensul celor arătate mai sus, să nu se producă într-un moment când va fi prea târziu. Această îngrijorare sporeşte şi faptul că opinia publică românească continuă să fie lăsată la discreţia oficinelor de propagandă iudao-masonică, care, pentru a sustrage atenţia poporului român de la primejdiile reale ce îl pândesc, inventează şi exagerează o primejdie ca venită din partea statelor naţionaliste. Cu această falsificare s-a mers atât de departe, încât chiar acţiunea de astăzi – a fost prezentată, atât în ţară, dar mai ales în presa democratică din străinătate, drept o cunoaştere din partea legionarilor a aşa zisei primejdii germane, care ar fi avut drept consecinţă abandonarea politicii externe fixată de Căpitan.

"De aceea, dacă un asemenea procedeu de devotament condiţionat, mai ales când este adresat Suveranului ţării, nu este de dorit să se manifeste sub forma adoptată de Dl. Ion Mihalache, atunci este necesar din punct de vedere românesc ca sentimentele de loialitate ale legionarilor din străinătate să nu se manifeste în mod public, decât atunci când se va adopta oficial politica externă – care formează unul din crezurile legionare fundamentale – şi care după multe indicii din ultimul timp pare că nu ar fi exclusă din calculele Suveranului ţării".

Pentru delegaţii din ţară, întoarcerea lor ca un răspuns scris de la Berlin constituia o mare uşurare. Ei puteau dovedi Regelui cu documentele aduse că îşi îndepliniseră misiunea şi se întorseseră chiar cu un început de succes. Dacă destinderea e determinată de înalte raţiuni de Stat, cum afirmă Regele şi toţi care îl secundau, noi îi răspundeam cu aceeaşi monedă. Grupul Berlin aşteaptă din partea Regelui să facă pasul decisiv pentru salvarea ţării – apropierea de Axă – pentru ca noi, la rândul nostru, să ne executăm angajamentul prin aceste declaraţii şi să ne exprimăm în mod public sentimentele de lealitate.

A sosit şi rândul "ariergărzii" să părăsească Berlinul. De fapt plecarea lui Petraşcu mai întâi, a mea la scurt interval după el, trebuia să aibă loc pe la sfârşitul lunii Aprilie. Ceea ce ne-a reţinut peste acest termen, a fost sosirea celei de-a doua delegaţii din ţară. M-am bucurat de revederea lor, dar aş fi fost şi mai bucuros să-i văd cât mai repede urcaţi în tren... ca să ne putem urca şi noi în aceeaşi direcţie, fără a le trezi bănuielile. Am avut noroc că erau şi ei grăbiţi să se întoarcă, pentru că îi aştepta Urdăreanu cu răspunsul. Regele voia să obţină cât mai repede un angajament ferm din partea noastră.

Petraşcu se mutase cu o săptămână înainte de la Petre Ponta, într-o pensiune, şi anunţase la poliţie noua locuinţă. Făcuse această operaţie pentru a i se pierde urma şi pentru a nu crea greutăţi familiei camaradului nostru. După ce şi-a luat bagajul s-a întors la Petre Ponta, pentru a-şi lua rămas bun nu numai de la familia care îl găzduise în cursul iernii, dar şi de la casa unde trăise cu intensitate toate pregătirile plecării.

Petraşcu s-a despărţit greu de Berlin, ca şi cum era muncit de negre presimţiri. În odaia lui de sus, din casa lui Ponta, a privit îndelung fotografiile de pe pereţi, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun de la viaţă. Deoparte era atârnată fotografia soţiei lui şi a copilaşului; de altă parte îl măsura figura de cremene a lui Vasile Christescu. Cele două fotografii reprezentau cele două lumi între care se zbate destinul legionar.

Petraşcu nu era eroul pur, nu aparţinea genului Miti Dumitrescu, care trecuse din viaţă în moarte, înainte de-a muri. Numai îmbrăcat în zalele morţii a putut răpune pe Armand Călinescu. Petraşcu mergea la moarte, pentru că aceasta era soarta lui de legionar, de la care nu se putea sustrage, pentru că pe acest drum au mers şi au căzut atâţia alţi camarazi. Te-ai făcut legionar, trebuie să onorezi numele ce-l porţi, chiar dacă nu ai fi viteazul din poveste.

Reţinut de convorbirile cu Stoicănescu şi Bidianu, abia în ultimul moment am putut să ajung la Anhalterbahnhof, de unde îi pleca trenul spre Viena. Era pe înserat. Petraşcu se aşezase în vagon, înconjurat de o mulţime de camarazi. Înainte de plecarea trenului cu câteva minute, am apărut şi eu. Mare i-a fost bucuria. Ne-am îmbrăţişat încă o dată şi apoi trenul s-a pus în mişcare.

În Berlin nu mai aveam altceva de făcut decât să stabilesc, într-o discuţie finală cu Papanace, modalităţile de coordonare între acţiunea din ţară şi situaţia grupului Berlin.

Argumentaţia lui Papanace, în aparenţă foarte solidă, avea ceva nedefinit. Nu mergea până la epuizarea problemei. Era construită unilateral. Şi eu acordam aceeaşi valoare grupului Berlin. Şi eu eram conştient de rolul important, aş zice decisiv, ce-l joacă în raport cu mişcarea din ţară şi lupta împotriva Regelui. Dar eram de părere că rezerva Berlin acum şi nu mai târziu trebuie să intre în acţiune.

Aşteptarea noastră ar fi fost justificată numai dacă în ţară s-ar fi ivit acel complex de forţe legionare care să ia chestiunea în mână şi să facă de prisos prezenţa noastră acolo. Dar el ştia tot aşa de bine ca şi mine, din spusele delegaţilor din ţară, cât de confuz se contura viitorul în mintea legionarilor de acasă. Chiar Stoicănescu, cel mai inventiv şi mai îndrăzneţ dintre ei, nu vedea clar ce se poate face cu destinderea. Singurul sfat ce mi l-a dat a fost să mă ascund în fundul pământului, ca să nu îmi facă de petrecanie agenţii guvernului. Nu mai vorbesc de grupa Noveanu-Bidianu, care vedea în împăcarea cu Regele fericirea supremă la care poate aspira mişcarea.

Odată legionarii angajaţi pe acest drum dezonorant, cu greu vor mai putea fi readuşi la poziţia iniţială şi, până la urmă, în mod fatal ne vom mişca pe linii divergente. Mişcarea va fi prezentă la Berlin şi absentă în ţară, încă evenimentele se vor desfăşura peste capetele noastre.

Din informaţiile ce le deţinem, rezultă că Regele continuă aceeaşi politică de duplicitate, că creează numai aparenţe favorabile unei presupuse apropieri de Axă, fără însă a se decide pentru adoptarea ei definitivă. Incidentul cu vasele engleze de pe Dunăre numai lasă nici un dubiu asupra intenţiilor reale ale Regelui. Dacă i se oferă o oportunitate, dacă armata germană s-ar înţepeni în faţa liniei Maginot, să fim siguri că Regele va sări în spatele Germaniei şi soarta României va fi pecetluită. Problema care se pune pentru noi, iar Papanace n-a fost niciodată de altă părere de la revenirea mea în ţară, e ca înainte ca România să fie târâtă într-un război contra Germaniei, mişcarea legionară să schimbe destinul ei şi să aibă un cuvânt de spus în guvernarea ţării.

Nu ştiu ce se petrecuse în capul lui Papanace de îşi schimbase complet felul de gândire. Era insensibil de argumentele ce le depănasem împreună de nenumărate ori şi pe care acuma numai i le repetam. El însuşi afirmase în răspunsul dat delegaţiei legionare din ţară: "Totuşi, pentru oricine îşi dă seama de mersul precipitat al evenimentelor, este îngrijorat că o clarificare în sensul celor arătate mai sus să nu se producă într-un moment când va fi prea târziu".

Sublinierea era a lui, prea târziu, ne gândeam amândoi la eventualitatea că întoarcerea spre Axă să nu se producă decât în momentul cel mai favorabil pentru ţara noastră, când cărţile războiului erau jucate în Occident şi Hitler era stăpânul Europei. Atunci România numai putea veni decât pe masa de operaţii a reajustărilor teritoriale, condiţie sine-qua-non pentru a fi primită în Axă. El însuşi îmi povestea o scenă de la Amalienhof, când a surprins pe unul din camarazii ce locuiau acolo, Vasiu, mângâind harta frumoasă a României şi zicând, dând din cap cu tristeţe: "acuma, te duci, în curând n-o să mai fi cum ai fost".

Am fost izbit de următoarea frază în concluzia răspunsului lui Papanace către Palat:

Opoziţia lui Papanace cădea într-un moment cum nu se putea mai rău pentru realizarea acţiunii proiectate. Nu eram cu pregătirile nici la început şi nici cel puţin în stadiul de mijloc, ci tocmai când erau încheiate. În afară de Eugen Teodorescu, toţi ceilalţi legionari părăsiseră Germania şi mă aşteptau de la o zi la alta să ajung şi eu în Iugoslavia. Nu puteam să întrerup acţiunea în curs de desfăşurare, fără a mă supune la aspre critici din partea acelora care îşi riscaseră încă o dată viaţa. Dar nu această dificultate m-ar fi împiedicat să fac "marche arriere", ci convingerea că Papanace se balansa în gol, nefiind consecvent cu sine însuşi.

Se gândea oare că dispariţia noastră ar putea să provoace vreo reacţie a guvernului german contra întregului grup? Riscuri existau, dar, în orice caz, mult mai puţine decât ale acelora care luaseră drumul spre ţară.

Ne-am despărţit fără a ajunge la nici o înţelegere, el stăruind pe poziţia lui de expectativă, iar eu fiind tot aşa de hotărât să-mi urmez drumul meu. În ajunul plecării, rămăsese singur în faţa destinului.

De unde înainte de această discuţie, socoteam grupul de la Berlin ca aliatul principal al expediţiei şi nu aveam să-mi bat capul decât cu necunoscutul din ară, acum mă trezeam descoperit şi în spate. Papanace mă părăsise tocmai când era mai mare nevoie de sprijinul lui. Este adevărat că mai rămâneau în rezervă o serie de elemente din grupul de acţiune şi, la nevoie, puteam face apel la serviciile lor, dar acestea nu deţineau decât vag şi fragmentar legătura cu autorităţile germane, încât cu greu ar fi putut valoriza politic eventualele rezultate ale acţiunii noastre din ţară. Legăturile cele mai importante cu guvernul german le aveau "răzleţii", Ciorogaru, Vojen, şi Constant, iar aceştia le speculau în interesul lor propriu, încât grupul nu trăgea nici un folos de pe urma lor. Legături bune, la nivel administrativ, avea Papanace şi, pe filiera lor, putea să ajungă doleanţele noastre până în sferele partidului şi ale guvernului. Cu primii nu mai aveam nici un contact, iar acuma nici Papanace numai părea dispus să fie purtătorul de cuvânt al unei acţiuni pe care o considera inoportună.

1. Octavian Roşu va lua comanda grupul de acţiune şi va menţine coeziunea lui, neabătându-se cu nici un preţ de la linia legământului nostru.

2. Dr. Victor Biriş, angajat ca "speaker" la Radio Berlin, secţiunea românească, îşi va lărgi câmpul de acţiune în lumea oficialităţii germane, pentru ca la nevoie să dispunem de o dublură dacă Papanace, dar i-am cerut să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între noi. Nu-i puteam face lui Papanace nedreptatea de a-l bănui că ar putea întreprinde o acţiune ostilă grupului de acţiune. Din partea celor rămaşi nu trebuia să se manifeste nici cel mai mic semn de neîncredere. Roşu trebuia să ţină contactul strâns cu el, căci Papanace reprezenta continuitatea politică a grupului Berlin. Noi rămânem consecvenţi cu ceea ce am hotărât altă dată, în bună înţelegere cu el, iar dacă Papanace se îndepărtează de la linia fixată împreună, răspunderea să cadă asupra lui şi nu asupra noastră.

Roşu îşi revărsa focul inimii dintr-o sinceră îngrijorare pentru mine. Din 1933, am luptat cot la cot în organizaţia din Banat. În toamna anului 1939, plecasem cu el de la Timişoara şi am trecut prin nenumărate primejdii. Amintirea lor proaspătă îl zguduia, gândindu-ne la ce ne aştepta, luând acum înapoi drumul spre ţară. Acea nesiguranţă care te urmăreşte clipă de clipă, în afară de greutăţile fizice ale expediţiei, acele marşuri obositoare prin ploi, noroaie şi arături. Tot acest complex de groază pe care îl trăise recent în carnea lui , îi provocase un moment de depresiune şi de spaimă, gândindu-se la ceea ce ar putea să ni se întâmple. Construcţia noastră revoluţionară i se părea atât de fragilă încât expediţia riscă să se termine cu alţi morţi şi alte morminte.

După ce l-am ascultat, m-a năpădit şipe mine îngrijorarea. Cunoşteam mai bine decât el insuficienţa pregătirilor noastre, lipsa de mijloace şi slabele probabilităţi de a organiza ceva temeinic în ţară. Dar în forul meu interior, ştiam că înapoi nu mai puteam da. În această atmosferă încordată, cade ca un balsam mângâietor sentinţa lui Biriş: "Lăsaţi pe oameni să-şi împlinească destinul lor". Şi a avut dreptate. Destinul unei vieţi nu e legat de argumente pro şi contra. Nici de stări sufleteşti momentane; nici de greutăţi; nici de absurdul unei întreprinderi. Destinul e o misiune, pe care trebuie să ţi-o îndeplineşti, dacă nu vrei să mori spiritual, ceea ce e mai teribil decât moartea fizică.

Mi-aduc aminte că cu o zi înainte de plecare, mi-am cumpărat un costum de haine, destul de scump pentru vremea aceea. Era un dar de la Petre Ponta. Un costum frumos, de culoare deschisă, ales pentru a inaugura primăvara, dar în acelaşi timp făcut dintr-o stofă mai groscioară, pentru a mă ocroti de capriciile vremii. Arătam mult mai tânăr decât el, încât se potrivea cu noua noastră identitate de studenţi la Charlottenburg, care se întorceau acasă.

Înainte de plecare, imitând pe Petraşcu, i-am cerut lui Ponta să-mi facă nişte poze de adio, de pe treptele casei care mă adăpostise iarna şi unde înfiripasem planul de acţiune. Mi-am rotit şi eu odată ochii prin toate odăile cum făcuse şi el, apoi prin grădină şi prin împrejurimi. Dar, după ce mi-am luat rămas bun de la viaţa mea de până acuma şi nu m-am gândit decât la problemele viitorului.

Mărunţel de statură şi slăbuţ, avea în schimb un organism de o rară rezistenţă, care trecea prin boli, intemperii şi orice privaţiuni ca o lamă de oţel. Din punct de vedere legionar, era un caracter format. N-am avut cu el niciodată discuţii complicate sau sterile. Deşi am trăit în două colţuri diferite de ţară, eu în Banat, el la Constanţa, ne-am înţeles perfect din prima clipă a cunoaşterii. Avea simţul realităţilor. Distingea instantaneu, în orice situaţie, adevărul de minciună în viaţa legionară şi întotdeauna, în problemele care se iveau în mişcare, lăsa să cadă cuvântul acolo unde trebuia. În afară de aceasta era totdeauna bine dispus şi neîntrecut în vorbe de spirit.

Am plecat din Berlin spre Viena în seara de 5 Mai 1940. La gară au venit să ne însoţească Roşu, Şeitan, Popovici şi Ponta, care ne-a tras fotografiile de rigoare. După o oprire de câteva ore la Jena, unde ne-a ieşit înainte Smultea, am pornit spre Belgrad. Ca măsură de precauţiune, pentru a nu mă întâlni cu vreunul din poliţiştii de la punctul de frontieră Spielfeld, care ne arestaseră în Decembrie 1939, am luat o rută ocolită, pe linia Villach-Ljubliana.

Perspectiva nu-mi surâdea. M-am sfătuit cu Eugen Teodorescu. Nu mai auzisem până atunci să se reţină paşapoartele călătorilor care au viza de tranzit. Procedeul mi s-a părut neobişnuit şi chiar alarmant. Ce poate să fie? Examinând alternativa în care ne găseam şi consecinţele dintr-o atitudine sau alta, ne-am hotărât să ne predăm destinului. Dacă nu mergem să ne ridicăm documentele, poliţia din Belgrad va aviza autorităţile româneşti şi toată expediţia poate să fie prinsă în perioada de trecere a frontierei. Dacă cumva ne reţin, vom găsi un prilej să le scăpăm din mâini.

Am tresărit imediat. Să fie pentru chestiunea noastră? "Hai să o ştergem repede", îi suflu lui Eugen Teodorescu. Nici nu ştiu cum am ajuns în faţa gării, îmbrâncind lumea şi sărind peste bagajele oamenilor. Ne-am urcat în prima maşină, dând direcţia străzii unde locuia Ilie Barbu, unchiul lui Octavian Roşu, poreclit de noi "Sfarmă Piatră", din cauza staturii şi grosimii lui. Ilie Barbu ţinea o ospătărie populară pe strada Visokistevana. Era unul dintre rarii români care locuiau în Belgrad. Sfarmă Piatră era punctul nostru de sprijin aici. În campania anterioară am stat o bucată de vreme la el. La el trăgeau curierii şi tot din casa lui pleca lumea, fie spre Germania fie spre ţară fie să se ascundă prin satele bănăţene.

Sfarmă Piatră m-a recunoscut îndată şi am avut norocul să întâlnesc acolo şi pe Traian Borobaru. Ce se întâmplase? Nicolae Petraşcu păţise ca şi noi, adică i se luase paşaportul la control, dar nu i l-au mai restituit, ci i-au spus la comisariatul gării că va fi condus până la graniţa românească de doi agenţi şi acolo va fi predat autorităţilor româneşti. În gara Dunav, care deservea o linie secundară spre România, Petraşcu a reuşit să înşele vigilenţa agentului care-l păzea şi să fugă lăsând paşaportul în mâna sârbilor. După alte peripeţii, a ajuns în casa lui Ion Tomici din Ofcea, în seara de 4 Mai 1940. Îndată ce-a putut, a anunţat pe Traian Borobaru de întâmplarea lui, pentru ca, împreună cu Vârlan, să organizeze controlul trenurilor care veneau spre Belgrad. Borobaru şi Vârlan luau trenul spre Zagreb, coborau la o staţiune apropiată şi se urcau în trenurile internaţionale care veneau spre Belgrad, cu scopul să ne avizeze să ne dăm jos la Zemun, pentru a nu fi luaţi în primire de agenţi şi escortaţi. Dar deşi au făcut acest drum de câteva ori, nu ne-au putut găsi, deoarece noi luaserăm ruta Laibach. Mare ne-a fost bucuria când am dat şi de Ion Boian. Petre Dumitriu se afla la Ofcea cu Petraşcu. Expediţia ajunsese în totalitatea ei la destinaţie. Cei mai primejduiţi şi cei care avuseseră de străbătut un drum mai lung, Boian şi Dumitriu, se aflau şi ei în siguranţă.

Dar nu era timp de pierdut. Casa lui Ilie Barbu trebuia evacuată cât mai repede. Pe Boian şi Eugen Teodorescu i-am îndreptat spre Cuvin. Vârlan i-a luat în primire şi i-a dus la o gazdă ce-o avea pregătită în această comună. Eu l-am urmat pe Traian Borobaru luând drumul care ducea la Ofcea, pentru a mă întâlni cu Petraşcu. Am plecat spre înnoptat şi cum Borobaru cunoştea bine locurile, am ajuns fără "neprevăzute" la cârciuma lui Ion Tomici.

Era în noaptea de 8 Mai 1940 când am călcat pragul acestei case primitoare. Lui Petraşcu, care tremura de spaimă să nu fi fost şi noi agăţaţi în tren şi apoi conduşi cu alaiul la frontieră, îi străluceau ochii de bucurie când ne-am văzut. Alături de el se afla Petre Dumitriu, cel mai calm dintre toţi, vorbind fără a da semne de nici o agitaţie interioară, ca şi cum ne aflam la Berlin.

Mergând să-şi vadă băiatul la Sibiu, Ion Tomici l-a cunoscut şi pe Petraşcu şi au stat mult de vorbă atunci. Toţi erau acum în jurul nostru, Tomici, soţia lui, o bună gospodină şi o femeie inimoasă, apoi copiii lor, Traian şi Pera, care ne priveau cu multă dragoste şi admiraţie. De multă vreme n-am mâncat o cină atât de bună şi atât de "bine meritată", mai ales că veneam dintr-o ţară unde începuseră restricţiile alimentare.

Cu excepţia incidentului Petraşcu, partea întâia a programului s-a realizat "planmässig", cum spune neamţul. Toţi cei plecaţi din Germania au ajuns în Iugoslavia şi erau adăpostiţi la gazde sigure. Rotea, cum ne înţelesesem, n-a aşteptat concentrarea noastră, ci a trecut frontiera, la câteva zile după sosire.

Prinderea lor de către grănicerii nemţi ar fi avut consecinţe foarte grave, deoarece le încredinţasem întreg arsenalul nostru: cea mai mare parte a valutei străine, acte de identitate în alb şi ştampilele de cauciuc ieşite din laboratorul lui Ponta. Pentru frauda cu valuta, legile germane prevedeau pedeapsa cu moartea, iar găsirea celorlalte lucruri ar fi descoperit intenţiile noastre şi ar fi alarmat guvernul german. Toată expediţia ar fi sărit în aer.

Pe Boian l-am văzut la Belgrad: el şi aşa tras la faţă, dar acum era un spectru. . Numai ochii îi ardeau în orbite, când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a ieşit victorios din toate încercările, că misiunea a fost îndeplinită şi, oarecum, cu un uşor reproş în vorbă că aş fi putut să mă îndoiesc vreodată de vrednicia lui. În casă la Barbu, nu am avut vreme să-l întreb de peripeţiile călătoriei lor, dar la Ofcea l-am chestionat îndelung pe Dumitriu. Când îl ascultam, împreună cu Petraşcu, povestind pe un ton banal şi şters odiseea lor, am simţit forţa ce emană din acest suflet. Ce putere de transformare are idealul legionar asupra oamenilor! Teribilele sforţări ce le făcuse în această călătorie nu îi alterase echilibrul interior. Le făcuse, pentru că aşa e legionarul. Asta e legea lui. Nu i se părea că a făcut cine ştie ce mari isprăvi. O strângere de mână din partea unui camarad mai vechi era de ajuns ca să reia de la capăt acelaşi drum de suferinţă.

Călătoria lui Boian şi Petre Dumitriu prin Ungaria cu trenul a decurs normal până în gara Seghedin, unde au fost legitimaţi şi, fiind găsiţi fără acte, au fost escortaţi la închisoare. După o şedere de două săptămâni îndărătul zăbrelelor, în care timp au fost identificaţi ca legionari, Ungurii le-au propus să-i conducă până la frontiera germană şi acolo să le dea drumul pe socoteala lor, cum au procedat cu alţi români refugiaţi. Dar ei au refuzat acest serviciu şi i-au rugat să-i lase să treacă în Iugoslavia.

Poliţia maghiară le-a satisfăcut dorinţa, dar nu cum voiau ei. În loc să-i conducă noaptea până la frontieră şi apoi să-i lase în plata Domnului, i-au urcat în tren şi i-au expediat fără acte, direct în mâna grănicerilor sârbi. Se găseau în mare primejdie, căci dacă ar fi fost identificaţi, cu siguranţă că ar fi fost predaţi poliţiei româneşti. Ca să scape de anchetă, s-au declarat unguri şi s-au prefăcut că sunt beţi. Cum Boian ştia ungureşte, a izbutit să convingă pe sârbi că sunt nişte cheflii adormiţi în tren şi să-i lase să se întoarcă în Ungaria. Cu proxima garnitură, au revenit la Seghedin. Autorităţile maghiare, ca să scape de el, au consimţit de astă dată să le dea drumul să treacă ilegal în Iugoslavia. L-au condus noaptea la frontieră şi i-au lăsat să se descurce.

În timp ce ne povestea Dumitriu drumul lor în noapte prin acea regiune dospită de ape, ne-am înfiorat. Au intrat de multe ori în apă până la brâu, pentru a trece canalele, s-au aflat în primejdie să se scufunde în mlaştini şi după ce au scăpat de ele, au mers toată noaptea prin noroaie şi arături cleioase. Nu cunoşteau locurile şi nu aveau altă orientare decât să meargă spre miazăzi, mereu spre miazăzi.

Am făcut o pauză, căci mă vedeam pe mine însumi în situaţii asemănătoare, m-am întins pe pat şi am reflectat la oamenii pe care îi întâlnisem în ultima vreme: Ponta, Boian, Dumitriu. Fără de ei, nu am fi putut înjgheba această expediţie. În Boian am avut încredere de când l-am văzut la Berlin, în vara anului 1939, o încredere deosebită. L-am luat cu mine la întoarcerea în ţară, în 15 August 1939, şi de atunci l-am avut mereu tovarăş de drum până la înapoierea la Berlin, la Crăciunul din acelaşi an. De unde răsărise acest om extraordinar? Cutezător şi precaut în acelaşi timp, aşa cum cer condiţiile acestui gen de luptă. Nu l-am auzit plângându-se niciodată de oboseală, niciodată nu l-am văzut încruntat, rău dispus sau nervos.

Am examinat apoi cazul Petraşcu. El scăpase, dar lăsase în mâna sârbilor paşaportul, iar aceştia cu siguranţă că îl vor înainta "colegilor" români. Va fi examinat de Siguranţa Statului de la Bucureşti. Ce concluzii vor trage aceştia? Spre norocul lui şi al nostru, paşaportul lui Petraşcu era unicul care nu fusese falsificat, deoarece Petraşcu semăna ca două picături de apă cu titularul paşaportului, studentul Avram, cu singura deosebire că Avram era blond, în timp ce Petraşcu era brunet. Personajul de pe paşaport exista, era cunoscut de Legaţia Română de la Berlin, şi se putea presupune că într-adevăr voise să se întoarcă în ţară. Era greu ca Siguranţa să facă legătura între paşaport şi Petraşcu. Am discutat îndelung dacă nu ar fi bine să renunţăm la Petraşcu şi să-l lăsăm să se înapoieze în Germania. În cele din urmă am optat pentru rămânerea lui în echipă, deoarece am fi pierdut un element important în realizarea planului de acţiune. Fusese Şeful Regiunii Sibiu şi putea mobiliza forţele legionare din întreg Ardealul de miazăzi.

Ne-am interesat apoi de banii ce-i mai aveam şi repartiţia lor. Coroanele daneze n-au putut fi schimbate nicăieri la Belgrad. Lirele englezeşti sunt căutate şi se plătesc foarte bine. Tot aşa şi dolarii. Mare ne-a fost surpriza când am aflat că zarafii din centrul Belgradului primesc bancnote germane la schimb. O parte din lire se cheltuise, dar fondul de 100 de dolari, în hârtii de un dolar, era intact.

Total absorbiţi de grijile drumului spre România, nu mai ştiam ce se întâmplă în lumea mare. Toate gândurile şi energiile noastre erau concentrate în această direcţie. Nu făceam un pas din casa lui Tomici, în care găsisem un loc ideal pentru pregătirea trecerii spre ţară. Cu atât mai mare ne-a fost surpriza când, în dimineaţa de 10 Mai 1940, am auzit la radio că trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul de vest. Olanda şi Belgia fuseseră invadate şi primele comunicate anunţau pătrunderi adânci ale blindatelor germane pe toată întinderea frontului, cu excepţia liniei Rinului.

Era într-o zi de Vineri. Interesul nostru pentru amănuntele plecării a scăzut brusc şi ne-am azvârlit în speculaţii asupra efectelor ce le avea la Bucureşti ştirea ofensivei germane. În ajun se anunţase că 10 Mai va fi sărbătorit anul acesta cu fast deosebit, deoarece se împlinesc 10 ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea.

Noi care ştiam gradul de pregătire al armatei germane, nu ne îndoiam de rezultatele acestei ofensive. Franţa va capitula în scurtă vreme, exact ca Polonia. Iubeam poporul francez pentru tot ce ne lega de el, pentru ajutorul ce ni l-a dat la realizarea Unirii Principatelor şi apoi la închegarea unităţii naţionale, dar nu mai puteam fi alături de Franţa după ce se aliase cu Moscova şi după ce se angajase într-un război contrar intereselor ei proprii şi care pentru noi însemna primejduirea directă şi iminentă a existenţei naţionale. Ne îndurera înfrângerea la care e sortită Franţa, dar, de altă parte, o înţepenire a frontului de vest ne-ar fi lăsat total la discreţia Moscovei.

Din punct de vedere al situaţiei interne, deschiderea ostilităţilor din Apus deplasa mişcarea în centrul de interes al vieţii politice româneşti. Declaraţiile de politică externă ale Căpitanului se îndeplineau ad-litteram. Toate combinaţiile titulesciene, continuate şi de Regele Carol, se prăbuşeau "ca nişte castele de carton". Dacă va cădea şi Franţa, hegemonia germană va fi solid instalată pe continent. În acest moment, regimul nu va mai putea continua jocul perfid de până acuma faţă de Puterile Axei, ci va trebui să ia o atitudine clară.

Pe legionarii din ţară, ştirea atacului din Apus îi va întări în convingerea că se apropie momentul culminant în clarificarea raporturilor dintre România şi Puterile Axei, iar mişcarea va fi chemată să joace un rol hotărâtor în rezolvarea acestei crize. Ei vor înţelege sensul real al destinderii, nu era o favoare a Regelui, ci ca o necesitate ce i-a fost impusă de evenimente. Marea masă a poporului va privi la noi ca la o rezervă în aceste momente cruciale pentru ţară. Dincolo de bucuria ce-o aveam, ne gândeam cu groază la preţul ce-l vor cere Regelui Roma şi Berlinul, pentru a ne primi alături de ele, după ce din 1933 acelaşi Rege nu a făcut altceva decât să saboteze permanent toate ofertele generoase ce ni s-au făcut din aceste capitale.

Venise şi Vârlan, care avea misiunea să ne conducă peste frontieră. Cunoscut sub numele de Negru între românii din satele bănăţene, a folosit iarna petrecută aici ca să găsească un nou loc de trecere spre România, pentru a evita vechile vaduri. După multe drumuri şi cercetări se oprise asupra satului Marghita. Cunoştea locurile ca-n palmă şi ne putea trece ziua sau noaptea cu egală siguranţă. Nu ne încredinţase călăuzelor, ci făcuse el însuşi drumul spre graniţă de mai multe ori.

Odată ieşiţi din zona frontierei, trebuia să luăm trenul de la cea mai apropiată staţiune pentru a ajunge la Timişoara. De aici fiecare trebuia să se răspândească la locurile de comandă. Dar mai înainte trebuia să ne reunim cu camarazii noştri din Cuvin, Eugen Teodorescu şi Ion Boian. Întreaga echipă urma acelaşi itinerar. Odată cu noi, părăsea Banatul sârbesc şi Vârlan, pentru a nu lăsa nici o urmă susceptibilă să ne trădeze mai târziu. De Vârlan aveam nevoie şi în acţiunea proiectată, fiind unul din cei mai talentaţi curieri.

Mai aveam de aranjat actele de identitate pentru România. În Banatul sârbesc umblam cu hârtii eliberate de Primăria Uzdin şi de aceea am lăsat până în ultima zi confecţionarea actelor româneşti. Dispuneam de livrete militare în alb, căci, pe acea vreme de continue mobilizări, erau cele mai sigure hârtii. Traian Borobaru, în timpul când fusese chemat la concentrare, în vara anului 1939, îndată după eliberarea din lagăr, reuşise să sustragă de la regimentul din Timişoara, unde îşi făcea serviciul, câteva librete în alb. Lucra ca furier la companie şi majorul îi lăsase pe mână toată arhiva companiei. Petre Ponta fabricase apoi în cauciuc ştampilele militare ale regimentului. Tot Borobaru procurase o tunică militară şi rând pe rând ne-am îmbrăcat cu ea şi ne-a tras fiecăruia o poză ostăşească. Mai rămânea ca filmul să fie developat la Belgrad şi odată în posesiunea fotografiilor, să le lipim pe livret şi să le aplicăm ştampila corespunzătoare.

Asta se întâmpla Duminica dimineaţa, 12 Mai. Plecarea o fixasem pentru Luni după masă sau Marţi dimineaţa, cel mai târziu.

Eu eram liniştit, deşi îmi dădeam seama că am abuzat de acest loc. La Ofcea venise de mai multe ori Vârlan în cursul iernii, apoi Borobaru, trăgea aici ca la el acasă, fiind aproape de Belgrad, apoi venise Petraşcu, apoi Boian cu Dumitriu, apoi eu...

Dar, în zadar şi-a desfăşurat Tomici toată puterea lui de convingere ca să-i înduplece să plece, spunându-le că sunt doi tineri de treabă, care vin din când în când pe aici şi au acte în regulă. Jandarmii, nici una nici alta, au insistat să-i vadă. Neavând încotro, Tomici l-a trimis pe Pera să cheme pe Borobaru, ştiindu-l mai descurcăreţ. Borobaru a plecat fără o clipă de şovăire. După câteva minute, Pera vine din nou si-l cheamă pe Vârlan-Negru. Şi acesta îl urmează fără a clipi din ochi. Se sacrificau pentru restul echipei.

Nu le-a fost greu jandarmilor să descopere că actele de identitate ale lui Borobaru şi Vârlan nu aparţineau purtătorilor lor, deoarece nu ştiau limba sârbă, fapt neobişnuit prin regiune. Au fost declaraţi arestaţi şi jandarmii au început să percheziţioneze camera lor de dormit. Au scotocit geamantanele şi au răsturnat pe dos toată camera. N-au găsit nimic compromiţător, căi toate lucrurile care trebuia să ne servească la expediţie, între care şi nişte pistoale, se găseau în camera noastră. Noi aşteptam aici cu sufletul la gură rezultatul primelor confruntări.

La un moment dat intră femeia lui Tomici la noi şi, cu un calm pe care noi nu-l aveam, ne face semn să o urmăm. Casa lui Tomici avea două aripi care se împreunau într-un dreptunghi. Camera noastră se găsea la extrema unei aripi. Urmând pe femeie, noi trebuia să trecem curtea în diagonală, pentru a ne ascunde într-un şopron care se găsea şi camera unde dormeau Borobaru şi Vârlan şi unde acuma se găseau jandarmii. Tomici s-a gândit totuşi să riscăm această mişcare, pentru a nu fi găsiţi de jandarmi, dacă le-ar trece prin cap să percheziţioneze toată casa. Ne-am strecurat cum am putut prin curte, tiptil, ca să nu facem zgomot. Cu coada ochiului l-am zărit pe Vârlan în pragul camerei lor, acoperind cu toată mărimea trupului intrarea ca să nu ne poată vedea jandarmii. Ajunşi în colţul casei, femeia a deschis şopronul şi ne-am îngrămădit claie peste grămadă printre saci, fiare de plug, resturi de mobilă, roţi rupte, şi alte vechituri, pe care Tomici, ca orice gospodar prevăzător, le păstra pentru cine ştie ce nevoie. Dar nici aici nu ne-a lăsat femeia. Pe o scară strâmtă, ne urcăm în podul şopronului, unde dormeau găinile. Speriate de brusca noastră irupţie în locuinţa dorm păsările au zburat în curte cotcodăcind ca de groaza cuţitului.

Dar mai disperaţi eram noi care nu ştiam dacă alarma găinilor nu va atrage atenţia jandarmilor. Aici am stat înghesuiţi, cu respiraţia tăiată, fără a face nici cel mai mic zgomot. Găinile se liniştiseră şi ele şi acum le vedeam de sus ciugulind prin curte.

Îndată după plecarea jandarmilor, Tomici s-a gândit la salvarea noastră. Trebuia să dispărem cât mai repede din casa lui, căi nu se ştia cum va decurge ancheta şi dacă jandarmii nu vor reveni. A pus sluga să înhame caii la căruţă, iar pe nevasta lui a trimis-o la noi ca să ne scoată de unde eram şi să ne îndrepte spre marginea satului. Într-o clipă ne-am dat jos din pod şi am ieşit în stradă, dar nu pe poartă, ci pe o uşă a şopronului, de multă vreme nefolosită, pe care femeia o deschisese atunci, dând la o parte lucrurile ce stăteau în cale. Ne-a arătat direcţia încotro să apucăm şi apoi ne-a lăsat singuri.

Eram plini de pene şi alte murdării. Cum era Duminică după masă, lumea şedea, după obiceiul de la sate, în faţa caselor, pe lăicere sau scaune.

Tatăl lui nu voia să ne lase să plecăm în necunoscut. Admirabil om acest Tomici. Deşi el însuşi în mare primejdie, îşi punea în joc liniştea lui şi a familiei pentru a ne scăpa pe noi. Dacă o să afle sârbii cine suntem, n-o să-i meargă uşor. Ne-am resemnat să aşteptăm noaptea pe pământul umed. Mai târziu am descoperit pe câmp nişte grămezi de coceni. Le-am strâns laolaltă şi ne-am întocmit din ele un adăpost. Acolo, înghesuiţi unul într-altul şi uzi până la piele, am stat până noaptea târziu, când ne-a găsit Pera. Venise însoţit de un alt om, un fin al lui Tomici. Ne-a spus Borobaru şi Vârlan, după ancheta de la Primărie, au fost escortaţi la Belgrad, legaţi unul de altul cu mâinile la spate. Din faptul cum i-a tratat acuma, se părea că jandarmii descoperiseră a fi legionari. La ei acasă nu ne puteam întoarce, dar vom dormi peste noapte încasa omului care a venit cu el, iar dimineaţa vom vedea ce este de făcut.

Ne-am întors în sat tăind holdele, iar când am ajuns la marginea lui, ne-am strecurat pe lângă garduri, căci tocmai încetase ploaia şi ieşise o lună frumoasă. Ca nişte umbre am intrat în curtea omului şi apoi în casă. Aici ne-a condus într-o odaie, unde pe întuneric, ne-a adus ceva de mâncare şi un pahar cu vin. Apoi ne-am întins toţi trei pe două paturi şi am dormit îmbrăcaţi.

De dimineaţă tare, vine omul la noi şi ne zguduie zdravăn, căci eram cufundaţi într-un somn de plumb şi ne spune că peste ziuă nu putem rămâne în casă, căci am fi văzuţi de vecini. Trebuie să ne urcăm în pod. Ne-am bucurat, gândindu-ne că în pod vom găsi fân şi vom putea continua somnul întremător. Când colo pe podeaua podului nu se găsea decât pământ şi nici pe el nu te puteai aşeza. O mulţime de porumbei se roteau prin pod, intrau şi ieşeau, speriaţi de apariţia acestor oaspeţi nedoriţi. Nici nu ne puteam mişca, ca să ne dezmorţim oasele, căi gazda ne-a vizat să nu facem zgomot, căi s-ar putea să ne audă vecinii şi să întrebe ce se petrece în podul lui.

Să trecem în ţară, aşa cu efectivele scăzute, să ne ascundem şi, la momentul oportun, să reîncepem organizarea. Eram bucuros să descopăr în Petre Dumitriu un camarad atât de viteaz şi hotărât, dar pentru mine nu mai exista nici o îndoială că planul căzuse. Arestarea lui Borobaru şi Vârlan dăduse lovitura de graţie pregătirilor noastre. Acum nu mai e nimic altceva de făcut decât să salvăm ce se mai poate salva, adică viaţa noastră şi a camarazilor noştri de la Cuvin. Odată ieşiţi din zona primejdiilor, trebuie să studiem modalităţile de a ne întoarce în Germania. Nu pentru a renunţa la luptă, ci pentru a relua pregătirile de la capăt. Poate n-ar fi rău, mă gândeam, dacă am putea să creăm un punct de sprijin clandestin în Ungaria, prin regiunile locuite de Români. După experienţa făcută cu ospitalitatea camarazilor naţional-socialişti, aş fi preferat să nu mai pun piciorul în Germania.

Ce avem de făcut? În situaţia dată, ţinând seamă de toate aceste împrejurări şi prevederi, primul pas de făcut este să ne reunim cu camarazii noştri din Cuvin. Tot ei au majoritatea banilor. Cu cei 20 de dolari ce-i avem nu ne putem întoarce şi nici nu avem de la cine să cerem. Odată împreună cu Boian şi Teodorescu, ne vom fixa undeva, probabil la Vârşeţ, la vechea noastră gazdă, cârciumarul Ţăranu. Boian se duce apoi la Timişoara ca să anunţe organizaţia de cele întâmplate. Nu-i putem lăsa în neştiinţă. Cei din ţară nu aveau nici o răspundere, acţiunea fiind proiectată şi executată de grupul Berlin, dar trebuia să-i avizăm pentru a nu fi luaţi prin surprindere. În primul rând trebuie anunţat Stoicănescu, pentru ca, împreună cu legionarii din Capitală, să pareze... o eventuală acţiune a guvernului. La Timişoara nu va sta decât strictul necesar pentru a-şi îndeplini această misiune şi apoi se întoarce. Cu banii ce-i avem şi cu alţii ce eventual îi va putea strânge în grabă de la camarazii din Timişoara, ne pregătim întoarcerea în Germania. Avem două posibilităţi: fie profitând de experienţa lui Boian şi Dumitriu, luăm direcţia Seghedin, trecând şi noi din Iugoslavia în Ungaria, prin terenul mlăştinos pe care l-au străbătut ei, fie că facem un ocol prin România şi de aici trecem în Ungaria, pe la Beba-Veche, drum pe care îl făcusem în 1939.

De unde ne găseam, nu ne puteam mişca până spre seară. Aşteptam dintr-un moment în altul să vină gazda cu ceva de-ale mâncării, căci frigul şi emoţiile ne supseră până la oase. Când se va înnopta, şi poate cu ajutorul lui Tomici, ne vom urni spre răsărit în căutarea lui Cuvin. Dar destinul avea alte socoteli cu noi şi ne pregătea o nouă lovitură.

Odată îl vedem pe ţăran că se urcă la noi, dar nu cu o bucătură întremătoare, ci cu ochii holbaţi de groază şi ne spune să plecăm îndată de la el. Venise nevasta lui Tomici şi îi spusese să fugim, căci lucrurile luaseră o întorsătură gravă. Fusese arestat şi Tomici. După cercetările la care fuseseră supuşi la Belgrad, se deplasase la Ofcea o comisie de anchetă, formată din primele autorităţi din Capitală: procuror, judecător de instrucţie, comisari de la Siguranţă şi mai mulţi jandarmi. Au răscolit de astă dată toată casa şi în camera unde dormeam noi au găsit şi două pistoale, pe care le uitasem în graba primei fugi. Se descoperise la Ofcea un grup de terorişti legionari care se pregăteau să treacă în România. Fuseseră arestaţi doi, dar, după spusele vecinilor, alţii trei reuşiseră să scape şi trebuie să fie ascunşi prin împrejurimi. Tomici, fiind considerat tăinuitor al grupului legionar, a fost deţinut şi dus la Belgrad. Totuşi, în mijlocul furtunii care se dezlănţuise în casa lor paşnică, oamenii aceştia au mai avut atâta putere sufletească să se gândească la noi. în loc să caute să scape ei, au făcut totul să încurce ancheta, pentru a câştiga noi timp ca să ne putem salva. Şi acuma, când Tomici fusese ridicat, nevasta lui a venit în goană la ţăranul nostru ca să ne anunţe să fugim.

Sigur că pentru noi nu era altă soluţie decât să plecăm. Dar unde? Jandarmii umblau prin sat. Era ziuă şi lumea ieşise la câmp. L-am rugat pe ţăran să ne ducă la un adăpost până ce se va întuneca. Omul era atât de înfricoşat încât nici n-a voit să audă de aşa ceva. Să plecăm, să plecăm, unde ne-o mâna soarta, numai să nu ne găsească jandarmii la el. Nici atâta n-a voit ca să ne arate drumul cel mai potrivit ca să ajungem la Panciova, pe unde să nu întâlnim lume.

Neavând încotro, am ieşit pe poarta omului, am trecut cele câteva case până la marginea uliţei lui şi apoi am luat ca punct de orientare malul Dunării, care se vedea foarte bine deoarece era apărat de un dig. N-am mers pe drumul de care spre Pancoiva, pe care-l cunoşteam din ziua precedentă, ci am tăiat direct prin holde şi arături. A fost un mers greu şi obositor, prin pământul cleios şi încă plin de ape prin multe locuri. Fiecare pas ce-l făceam cerea o sforţare cumplită. Trebuia să ridicăm odată cu piciorul şi noroiul care se încleştase pe el. Eram şi sleiţi după păţaniile din noaptea trecută şi nici nu aveam la noi ceva de mâncare sau de băut. La teama de jandarmi, care puteau să apară în spatele nostru, se adăuga şi teama de oamenii de pe câmp. Dar dacă ne oprea cineva şi ne cerea socoteală? Poate că ţăranii români ne-ar fi lăsat în pace, dar Ofcea era locuită şi de sârbi. Ne uitam cu grijă în dreapta şi stânga şi ocoleam cât puteam locurile unde lucrau oamenii. Spre norocul nostru, ţăranii ne priveau cu curiozitate când treceam prin faţa lor, dar nu s-au legat de noi.

Cei trei kilometri care ne despărţeau de lunca Dunării parcă nu se mai găteau. Cu cât ne apropiam, digul, ridicat cu scopul să ocrotească terenurile cultivabile de inundaţii, se făcea tot mai înalt. Ne bucuram gândindu-ne că dincolo de el vom scăpa de privirile oamenilor şi vom găsi un locşor adăpostit, unde să stăm ascunşi până se va înnopta. Dar ajungând la dig şi urcându-ne pe el, ne aştepta o cruntă decepţie.

N-aveam ce face. Trebuia să ne continuăm drumul. Am mers de-a lungul digului pe partea apei, ca să scăpăm din vederea oamenilor de pe câmp. După o distanţă am ajuns la locul unde şoseaua care vine de la Belgrad spre Panciova taie digul. Panciova se găseşte la confluenţa râului Timiş cu Dunărea. Înainte de a intra în oraş, şoseaua trece peste apele Timişului pe un pod impunător, care, în alte împrejurări, ne-ar fi plăcut să-l privim, dar acuma ne uitam la el cu neîncredere, ca la un duşman ascuns. Să fie oare podul păzit?

Îl trimitem pe Dumitriu înainte ca iscoadă, iar noi după el, la o oarecare depărtare. Am trecut podul cu bine, dar când Dumitriu se apropia de primele case, îl vedem că face stânga împrejur, coboară de pe şosea şi se întoarce spre noi cu infinite precauţiuni. Văzusem şi noi de departe doi indivizi care stăteau în mijlocul şoselei şi vorbeau.

El se apropiase mai mult de ei şi ne confirmă că sunt agenţi care supraveghează pe călătorii care trec podul. Am luat-o înapoi pe dig până ce am lăsat podul şoselei în urma noastră şi am intrat în oraş pe podul căii ferate. Ne-am apropiat de gară, dar n-am intrat în ea, ci ne-am căutat un loc mai ferit prin împrejurimi. Am găsit în apropierea gării o plantaţie tânără de salcâmi şi acolo ne-am curăţit cum am putut, cu smocuri de iarbă şi hârtii aruncate. Apoi l-am trimis pe Dumitriu să identifice linia ferată care merge spre Vârşeţ. Pe această linie se găsea localitatea Vladimirovăţ şi de aici se desparte braţul spre Cuvin.

În timp ce ne sfătuiam înfriguraţi ce să facem şi încotro să apucăm, cum eram aproape de staţiune, printre lumea care se îndrepta spre gară am zărit pe Pera. Îndată i-am ieşit în cale şi, în cele câteva minute ce mai lipseau până la plecarea trenului, ne-a povestit ce s-a întâmplat după fuga noastră din Ofcea. În timp ce tatăl lui fusese arestat, mama lui a izbutit să se strecoare din casă şi să ne anunţe să plecăm de la finul lor.

Până la urmă, probabil prin pâra vreunui vecin, s-a aflat unde am rămas peste noapte şi au venit jandarmii ca turbaţi să ne prindă. Negăsindu-ne, l-au arestat şi pe finul lor, iar acuma umblau prin împrejurimi ca să ne dea de urmă. În sinea noastră, am mulţumit acuma lui Dumnezeu că ţăranul s-a purtat aşa de aspru cu noi şi ne-a alungat din casa lui fără milă. Dacă mai rămâneam câteva ore, azi eram şi noi la Siguranţa din Belgrad. Bietul băiat era speriat şi abia îşi reţinea lacrimile. Pera venise cu un avocat sârb, prieten al familiei, ca să intervină pentru eliberarea lui. Acesta i-a făgăduit că îndată va porni la Belgrad să se intereseze de Tomici şi acuma Pera se întorcea acasă cu trenul. Aşa se face că l-am descoperit în drumul spre gară.

Când s-a despărţit de noi, şi-a pus capul în pământ şi ne-a spus de câteva ori, ca o tristă presimţire, "acuma e rău, e tare rău, acum e rău, e tare rău". Pera se gândea la tatăl lui, dar cuvintele lui ne-au sunat în urechi tot timpul drumului şi când am ajuns şi noi în mâna duşmanului, ne-am adus aminte de ele. Înainte de-a pleca, ne-a mai făcut un serviciu: I-a arătat lui Dumitriu linia care duce la Vladimirovăţ.

Zburam de teama focului din spate, dar bucuroşi că ne putem ridica picioarele în aer. Paralel cu drumul de fier, curgea şi şoseaua naţională, încât, din când în când, mai schimbam ruta, după cum ni se părea a fi mai siguri. Când dibuiam în depărtare un canton, treceam pe şosea, şi când nu se părea ceva suspect pe şosea, reveneam pe calea ferată.

Dacă mergem cu trenul, s-ar putea să avem noroc să ajungem cu bine la Vladimirovăţ. Dar dacă trenul e controlat şi suntem legitimaţi? La ce-a servit atunci tot efortul cela-m făcut până acuma ca să scăpăm din mâinile Sârbilor? Mai bine adăugăm oboseală peste oboseală decât să dormim peste câteva ore în beciurile Siguranţei din Belgrad. Poate că exageram, poate că autorităţile nu vor fi luat măsuri atât de straşnice cum bănuiam eu, dar, în cazuri d-astea, e totdeauna mai bine să iei ca bază ipoteza cea mai rea. După câteva minute de refacere, am ales calea cea mai grea, dar cea mai sigură, per pedes apostolorum.

Când am plecat din Satul Nou, se înnoptase. Cu multă greutate ne-am urnit din loc. În timpul cât ne-am oprit în dosul gării, am simţit cum oboseala ne înţepenise tot corpul. Dacă ne lăsam acuma cotropiţi de oboseală, adormeam aici şi cine ştie ce se putea întâmpla cu noi. Statul sârbesc, care ne urmărea tot aşa de aprig ca şi aparatul poliţienesc din România, ni-l imaginam a fi muma pădurii din povestirile care ne-au mângâiat copilăria. Să fugim să, nu ne prindă muma pădurii, ale cărei văpăi le simţeam din spate. La acest gând înfiorător, ne-am ridicat în picioare şi prin forţa voinţei ne-am pus în mişcare, târând picioarele după noi ca doi buşteni.

Mersul pe drumul de fier nu e uşor. Trebuie să urci şi să cobori, cu un picior pe traversă şi cu altul pe piatră. Tot timpul suferi un zdruncin continuu. Ca să scăpăm de aceste izbituri, mai săream de pe o traversă pe alta, dar sforţarea era prea mare. Trebuie să adaug că mergeam în marş forţat, pentru ca să ajungem la Vladimirovăţ cât mai de dimineaţă, înainte de a se fi deşteptat satul.

Nu trebuia să ne prindă ziua pe calea ferată, căci ne-ar fi putut vedea vreun cantonier şi poate ar fi dat alarma. Când se îngemăna noaptea cu ziua, ne-am hotărât totuşi să facem un mic popas.

Se făcuse ziuă de-a binelea când am ajuns în dreptul satului Vladimirovăţ sau Petrovaselo, cum îi spun românii. Satul are o populaţie mixtă, formată din români şi sârbi. În ceaţa dimineţii, am zărit gara. Satul se întindea într-o depresiune la stânga liniei ferate, cum mergi spre răsărit. Am ocolit linia ferată pe dreapta, şi am descoperit în faţa gării un dâmb, acoperit cu tufişuri, care ni s-a părut un bun post de observaţie. Locul era uscat şi ne-am putut aşeza pe mantale. După ce ne-am fixat punctul de sprijin, l-am trimis, ca de obicei, pe Dumitriu să se intereseze de trenul spre Cuvin şi dacă poate să cumpere ceva de la cantina gării.

În câteva cuvinte, i-am spus cum să procedeze. Nu ştim unde să găsesc camarazii noştri, dar îi va găsi uşor, întrebând de învăţătorul român din sat. Îi informează de cele întâmplate şi apoi se întoarce cu primul tren înapoi. Boian şi Teodorescu vin pe jos, ca nu cumva să se afle de prezenţa lor la Cuvin şi să se facă control în tren. Dumitriu mai putea risca o înfruntare cu autorităţile, dar ei nu, căci de ei depindea salvarea noastră ulterioară. Boian avea banii şi, în afară de asta, cunoştea o familie la Alibunar, unde ne puteam adăposti câteva zile şi ne puteam pregăti pentru a dispărea definitiv din Banatul sârbesc.

După plecarea lui Dumitriu, ne-am întins pe mantale să dormim. Soarele se ridicase binişor pe cer şi începuse să ne încălzească oasele rebegite. Dar n-am avut noroc de linişte nici aici. Odată cu soarele ieşise şi lumea la câmp. În jurul dâmbului nostru s-au ivit nişte copii cu vite la păscut. Ne-am schimbat locul, dar copiii blestemaţi se ţineau după noi, învârtindu-se cu vitele în jurul moviliţei. Îi auzeam vorbind sârbeşte. Văzând că nu-i chip să scăpăm de ei, ne-am luat hainele şi ne-am îndepărtat de gară în direcţia liniei ferate care cobora spre Cuvin. Ne-am oprit în şanţul liniei, unde am descoperit o iarbă înaltă şi mătăsoasă. Pământul se uscase binişor. Ne-am pus mantalele şi am încercat să dormim. Eu am căzut într-un somn greu, dar Petraşcu, temător de surprize, a stat de veghe şi m-a păzit.

Dar abia începuseră să guste toţi trei din bucate şi intră învăţătorul ca o furtună şi le spune să plece îndată din casa lui. Se aflase în sat de focul ce-a izbucnit la Ofcea şi el nu voia să fie amestecat în această afacere şi să aibă soarta lui Tomici. Învăţătorul era un om foarte cumsecade, ne înţelegea lupta şi ne-a ajutat mult în timpul pribegiei noastre prin Banatul sârbesc, dar nu era pregătit sufleteşte să înfrunte o percheziţie în casa lui sau chiar o arestare. Abia au avut vreme camarazii noştri să se înţeleagă asupra locului de întâlnire de la Vladimirovăţ, moviliţa din faţa gării. Dumitriu s-a întors cu primul tren şi într-o traistă ne-a adus lucruri de-ale mâncării, ce i le-a pus în grabă. Boian şi Teodorescu urmau să vină pe jos. Am calculat că vor fi la noi pe la miezul nopţii.

Pe micul platou din faţa gării, unde ne aflam, nu puteam sta până la noapte. Era prea expus. Şi apoi copiii care ne-au dat târcoale ar putea să răspândească vorba prin sat că au găsit nişte străini prin acele locuri. Vom reveni mai târziu, când se va înnopta, pentru a aştepta pe camarazii noştri. Dar până atunci unde ne vom adăposti? Petraşcu era de părere să ne întoarcem în şanţul căii ferate care cobora spre Cuvin. Mie nu mi s-a părut locul prea potrivit. Şanţul e bun până nu dă cineva peste tine, dar apoi nu mai ai scăpare Nu ştiu ce mi-a venit să insist să intrăm în pădurea vecină cu dâmbul, care se ridica uşor în pantă, în faţa noastră, fiind mărginită într-o parte de locurile de cultură, iar în cealaltă de calea ferată şi de sat. Poate frumuseţea ei m-a atras, bătută de razele soarelui. Îmi închipuiam că într-o pădure e mai uşor de găsit un loc mai retras decât în împrejurimile golaşe.

În sfârşit Petraşcu şi Dumitriu au cedat insistenţelor mele şi ne-am îndreptat spre pădurice. Când am intrat în ea, am văzut că ne-am strămutat degeaba. Era o plantaţie tânără. Copacii crescuseră înalţi, dar pe dedesubtul lor se vedea totul. Cum erau sădiţi în ordine, de oriunde ai fi privit, ochiul străbătea până în fundul ei, descoperind orice vietate şi orice mişcare. Aici nu era de stat. Ca să nu mai facem drumul înapoi, trezind atenţia oamenilor care lucrau pe câmpul învecinat, ne-am aşezat într-o vie părăginită de la marginea pădurii. Ne-am ascuns cum am putut printre mlădiţe uscate şi alte buruieni, care crescuseră mari cât omul.

Salamul de Sibiu mai ales ne sugea ca un burete. A luat sticla şi a pornit spre gară să cumpere alta. Era o imprudenţă. Pentru a treia oară făcea acest drum. Dar n-am avut puterea să-l oprim, atât eram de deshidrataţi.

După plecarea lui Dumitriu, ne-am aşezat pe spate, privind la cerul albastru, într-o dulce aşteptare. Poate că vom avea noroc de astă dată. Încă câteva ore de aşteptare şi ne vom reuni cu camarazii noştri din Cuvin. În cinci, altfel vom rezolva problemele. Chiar dacă vom fi descoperiţi, mai greu se vor lega sârbii de cinci oameni. Apoi Boian avea bune legături la Alibunar şi va putea substitui lipsa lui Vârlan.

La marginea pădurii, cam la o sută de metri de locul unde ne aflam, vede un om pitit sub o tufă, cu o puşcă în mână. Uitându-se mai bine vede că poartă şi uniformă. Era un jandarm sârb. Să mai fie şi alţii? El şuiera nu ca să-i treacă de urât, ci ca să stârnească vânatul din pădure, adică pe noi. Ce e de făcut?

Nici vorbă să rămânem în locul unde ne aflam. În câteva minute, jandarmul ne-ar fi descoperit. Ne strângeam lucrurile şi o zbughim din vie ca nişte năluci. Apucăm la capătul viei pe drumul de câmp care mergea paralel cu pădurea. Gândul nostru era să ne ascundem în pădure. Dar şi jandarmul ne-a văzut. Din câteva sărituri voiniceşti e în via părăsită de noi şi de la marginea ei se pregăteşte să tragă în noi pe drumul pe care apucasem. Dar când să apese pe trăgaci, din partea opusă se iveşte un car tras de vite, cu un om deasupra. Neputând să tragă, căci ar fi lovit fie omul fie vitele, îşi schimbă poziţia şi din nou îşi îndreaptă ţeava spre noi. Noi, atunci, schimbăm direcţia şi apucăm pe o alee a pădurii. Jandarmul după noi, căutând o altă poziţie de tragere.

De câteva ori s-a repetat acest joc, dar până la urmă ne-ar fi prins, căci era mai voinic ca noi, mai tânăr şi mai odihnit, plus că avea şi puşca în mână. Din pădure nici nu puteam ieşi, căi pe câmp îi ofeream ţintă sigură. În acest moment disperat, când nu mai aveam altceva de făcut decât să ne predăm sau să riscăm să fim împuşcaţi, vedem un om care se îndrepta în goană spre jandarm cu o sticlă de apă în mână, strigând cât putea de tare: "Ich bin der Spion". Era bravul Dumitriu care se azvârlea în gura leului ca să ne salveze pe noi. Venind de la gară, el văzuse scena şi observând că suntem urmăriţi de un singur jandarm, şi-a făcut socotelile că dacă el se predă, ne va lăsa pe noi în pace. Ceea ce s-a şi întâmplat. Jandarmul, mulţumit cu captura lui Dumitriu, l-a luat în primire să-l ducă la post. Se gândea că după ce îl va pune la beci, se va întoarce cu ajutoare şi ne va prinde şi pe noi.

Graţie sacrificiului lui Petre Dumitriu, eram salvaţi pentru moment. Se crească un timp mort pentru jandarmi, de care trebuia să ne folosim din plin pentru a scăpa de sub urmărirea lor. Nu aveam altă ieşire decât să părăsim păduricea şi să ne căutăm scăparea pe câmpul deschis, unde vedeam oameni lucrând. În acel moment de buimăceală, ne-am despărţit. Petraşcu a luat direcţia bună, spre nord-est, unde se vedea un deal străjuit de o pădure, în timp ce eu m-am încovoiat spre sud-est, apucând pe calea ferată şi sat. Eram pierdut.

Fugeam printre arături şi holde, în văzul tuturor oamenilor care lucrau pe câmp. Nu aveam spor la fugă, căci trebuia să ne luptăm şi cu lutul ce se lipea de ghete. Se repeta calvarul de la Ofcea, dar cu condiţii mult mai grele. Atunci eram odihniţi; acuma eram epuizaţi de marşul din noaptea trecută spre Vladimirovăţ. În afară de asta, atitudinea oamenilor era alta. Ţăranii români şi sârbi strigau de-a valma după noi, cum ne vedeau, înjurându-ne şi somându-ne să ne oprim. La un moment dat, ne-am trezit faţă în faţă cu nişte ţărani care încărcau un car de lemne şi care au încercat să pună mâna pe noi.

A fost o fugă ucigătoare cum n-am trăit în viaţa mea. Petraşcu, mai voinic, mergea înainte, iar eu îl urmam cu greu. Inima-mi bătea să iasă din coşul pieptului. Câteodată simţeam că nu mai pot, că mă sfârşesc, şi îmi venea să mă trântesc la pământ. Când vedea Petraşcu că am încetinit fuga şi mă distanţam de el, se întorcea spre mine şi îmi striga să mă grăbesc că "ne prind jandarmii". La auzul acestei ameninţări, făceam un nou efort penibil, alergam în ritmul lui o bucată, dar apoi iar nu mai puteam şi iar încetineam pasul. Îmi dădeam seama că fiecare secundă era preţioasă în cursa în care eram angajaţi cu jandarmii, dar trupul nu mai răspundea la impulsurile voinţei.

Soarele se înroşise şi se pregătea să apună. Dar cum noi luasem direcţia nord-est, ne lumina din spate şi în ultimele lui raze puteam fi uşor reperaţi, mai ales că urcam pe un deal golaş. În sinea mea, mă rugam lui Dumnezeu să-l ia cât mai repede de pe cer şi să ne învăluie în mantia binefăcătoare a întunericului. Înainte de a ajunge pe culmea dealului, am coborât într-o depresiune, care nu se vedea de la poale, acoperită de o mică pădure. La o margine, o turmă de oi, care se pregătea să coboare. Ciobanii ne-au lăsat în pace. Încă o sută de metri, încă o opintire şi am intrat în pădurea cea mare. Eram pe vârful dealului.

Nu mai puteam fi văzuţi de la distanţă. În schimb noi, întorcându-ne capul pentru o clipă, am văzut pe o colină vecină, mai joasă ca a noastră, două siluete. Ce să facem? Pădurea în care ne aflam nu era nici ea pădure în lege. Era o pădure bătrână, dar rărită de secure. dar dacă jandarmii vin călare încoace? Fără a ne mai sfătui, într-o clipă ne-am prăvălit la vale pe partea cealaltă. Colina pe care am coborât era acoperită cu vii, suprapuse în terase. Uitasem de oboseală. Nu mai umblasem, nu mai fugeam, ci zburam de pe o terasă pe alta şi dintr-o vie într-alta. Nu se vedea ţipenie de om. Parcă eram două capre negre. Într-un sfert de oră, ne îndepărtasem binişor de culme. Oprindu-ne un moment şi uitându-ne pe culme, la locul unde fusesem cu un sfert de oră înainte, distingem cele două siluete călare... Erau jandarmii.

Înainte de a părăsi colinele pe care am coborât, ne-am odihnit câteva clipe în marginea ultimelor vii. În faţa noastră se întindea şesul. viile erau bine îngrijite. Fiecare vie avea câte o căsuţă, unde se păstrau uneltele şi butoaiele, şi câte un bazin cu apă, turnat în beton. Din unul din aceste bazine ne-am astâmpărat setea, bând o apă de ploaie stătută. Cum erau fripţi de sete, nouă ni s-a părut de o calitate excelentă.

Privind şesul în depărtare, ştiam că ne aşteaptă o nouă noapte de marş forţat. Au căzut trei din echipă până acuma. Oare ce se va alege de noi? Parcă a trecut un secol de când am părăsit casa primitoare a lui Tomici. Acolo aveam de toate. Acuma ne lipsesc toate. Nu avem nici cel puţin siguranţa clipei următoare. Din spate suntem izgoniţi şi în faţă ne aşteaptă necunoscutul. Am făcut socoteala că astăzi trebuie să fie Marţi, 14 Mai. De Duminică suntem alungaţi ca nişte tâlhari pe care i-a încolţit potera. Dar ce rău am făcut noi acestei omeniri? Ne-am afirmat crezul naţionalist, lucru considerat periculos atât în România lui Carol cât şi în Regatul Sârbesc. Zilele şi nopţile acestea nu se vor şterge niciodată din mintea noastră. Le-am trăit cu o intensitate dureroasă, plătind fiecare clipă cu un efort uriaş ca să ne susţinem la suprafaţă.

– Acolo e Vârşeţul, i-am răspuns, şi ţinta drumului nostru din noaptea aceasta. Acolo cunosc eu pe cineva, un hangiu, Ţăranu, unde am stat cu Boian anul trecut. Locul e sigur. Numai să plăteşti. Dacă am ajuns la el, suntem salvaţi. Cine ştie dacă nu vom da şi de Boian acolo. Dar trebuie să facem drumul în noaptea aceasta, exact ca la Vladimirovăţ. Nu trebuie să ne prindă ziua pe drum. Mâine dimineaţă trebuie să fim pe vârful dealului pe care îl vezi cu licurici. E cula de la Vârşeţ, un fel de Tâmpa Braşovului. Orăşelul e aşezat la poalele ei. Trebuie să urcăm mai întâi sus de tot pe culme, unde să curăţim de noroi şi apoi putem coborî în oraş. Iată în câteva minute programul din noaptea aceasta. Nu e nici o clipă de pierdut. Cu Dumnezeu înainte!

Cu atacul de la Vladimirovăţ, nu am pierdut numai pe Dumitriu, ci şi întâlnirea cu ceilalţi doi camarazi ai noştri. Ei vor veni la noapte şi nu ne vor găsi pe dâmbul din gării. Ce vor crede de noi şi încotro se vor îndrepta? Am pierdut pe Boian care ne-ar fi călăuzit la loc sigur, la o cunoştinţă a lui din Alibunar. Am pierdut şi "comoara", cei 80 de dolari daţi în păstrare lui Boian. La noi aveam ceva dinari şi vreo 15 dolari. Cu aceşti bani trebuia să ne descurcăm, dacă lui Boian nu îi dă prin cap să se aciueze şi el la Vârşeţ. Ar fi salvarea. Lipsa de bani ne încurca teribil în împrejurările în care ne găseam. În frânturi de secundă, îmi treceau prin cap toate aceste gânduri. Dar până atunci să vedem dacă vom fi vrednici să străbatem în noaptea aceasta drumul până la Vârşeţ.

Învăluiţi în umbrele binefăcătoare ale nopţii, pornim din nou la drum. Am tăiat-o direct prin holde şi arături, având ca ţintă luminile de pe dealul Vârşeţului. Nici duşmana lună nu se arăta pe cer, ca să ne trădeze siluetele. Mergeam la Dumitriu. Acuma trebuie să fie la Belgrad, la Siguranţă, unde va fi confruntat cu ceilalţi doi. În sinea lui trebuie să fie mulţumit că prin predarea lui ne-a salvat pe noi. Ce exemplare de elită dă şcoala legionară! Inima mi se strângea de durere, gândindu-mă la soarta celor prinşi. Pentru ei nu mai e scăpare! Extrădaţi în România, vor fi sugrumaţi în beciurile Poliţiei sau în drum spre crematoriul de la Bucureşti sau ucişi în bătăi la Legiunea de Jandarmi de la Băneasa. Pentru ei nu mai e scăpare!

Petraşcu care avea auzul ascuţit, aude în spatele nostru un zgomot nedesluşit. Ne oprim şi desluşeşte un tropot de cal. Îmi spune că e cineva pe urmele noastre. Cum tropotul se apropia, ne-am trântit în marginea unei holde, făcându-ne una cu pământul. Nici nu mai respiram de teamă. Călăreţul a trecut la câţiva paşi de noi şi apoi s-a pierdut în noapte. Ne-am sculat cu grijă şi ne-am uitat după el. Nu am zărit decât o spinare albă de cal care sălta în noapte. Ce să fie? Un hoţ? În orice caz am tras o nouă spaimă până ce călăreţul-fantomă s-a îndepărtat de noi.

Noua încercare era mult prea grea decât cele precedente prin condiţiile fizice în care intra în ea. Era a treia noapte de efort, de nesomn şi de emoţii. Trei zile şi trei nopţi n-am ştiut ce-i odihna. Aveam în spate şi ultima fugă ucigătoare. Toate aceste probe maratonice l-ar fi doborât şi pe cel mai zdravăn om. Şi încă nu am ajuns la capătul suferinţelor. Numai spiritul mai licărea, undeva în fundul conştiinţei, îndemnându-ne să nu cedăm. Oboseala e uneori atât de mare încât preferi să mori decât să mai faci un pas. Expediţia era acum lichidată. Numai gândul să nu le procurăm celor din ţară satisfacţia de a ne prinde şi pe noi, ne ţinea în picioare şi ne dădea puteri să rezistăm.

Am mers multă vreme fără să ne oprim o secundă, lăsând sate după sate în urma noastră. Trecuse de mult miezul nopţii. Nu ştiu câţi kilometri să fi făcut. De la o vreme luminile din faţa noastră nu mai sclipeau ca nişte licurici, ci au început să se mărească.

Eram arşi de sete. Şi nicăieri o fântână, un pârâu. De aşezări omeneşti nu îndrăzneam să ne apropiem, ca să nu stârnim câinii. Eram la capătul puterilor când intrarăm într-o regiune mai joasă, pe unde gospodarii făcuseră şanţuri ca să usuce pământul. În fundul unui şanţ, am descoperit un ochi de apă. Ne-am aplecat pe oglinda apei, abia ţinându-ne în mâinile slăbănogite şi am sorbit cu nesaţ. Ce fericire! În viaţa mea n-am băut o apă mai bună. Era o apă mâloasă ieşită din scursorile zăpezilor şi ploilor de primăvară, dar noi nu simţeam gustul de pământ şi de buruieni. Am îmbucat apoi ceva din resturile de pâine şi salam şi am încheiat ospăţul bând încă odată din fundul şanţului. Petraşcu s-a plâns apoi de o greutate ce-i stă în stomac. Eu n-am avut nimic.

Parcă înviaserăm. Luminile din faţa noastră apăreau acuma mari şi frumoase. Nu mai puteam fi departe de oraşul făgăduinţelor, dar nici ziua nu mai era departe. Noaptea începuse să ia reflexele dimineţii. Nu ne-am odihnit decât câteva clipe şi iar am pornit la drum. N-o să ne înecăm tocmai acuma, ca ţiganul la mal. Încă un efort şi oraşul va zăcea la picioarele noastre.

Apropiindu-se, ne-am dat seama că e un sat şi trebuie să ocolim. Am făcut o curbă spre miazăzi, ajungând pe linia ferată. Mergând câtva timp pe linie, desluşim o clădire, care nu putea fi decât gara satului. Ca să ocolim şi gara, am lărgit curba şi mai mult spre gara liniei ferate şi ne-am trezit într-un teren mlăştinos. Dar tot pe acolo se găsea o târlă de oi. Haita de câini ne-a simţit şi a început să alerge spre noi lătrând.

Simţeam cum ne suge mlaştina. Înapoi, pe linia ferată! Cu mare greutate ne-am smuls corpul din pământul cleios şi am ajuns pe traverse.

Cu paşi gigantici ne-am reluat drumul mânaţi de ziua care se apropia şi ea cu paşi gigantici. Orice clipă era preţioasă. Săream de pe o traversă pe alta cu o energie necunoscută. În dimineaţa de miercuri, 15 Mai, ne strecuram ca două spectre pe străzile periferice ale Vârşeţului. Eram palizi ca moartea şi plini de noroi până la genunchi. Gospodarii începuseră şi ei să mişte prin curţi, pregătindu-se pentru lucrul câmpului sau pentru vii. Dar uliţele erau încă pustii.

De acum înainte eu serveam de călăuză lui Petraşcu. Cunoşteam bine oraşul din campania precedentă. Plecând cu Boian de la Berlin, în 15 August 1939, am stat câteva zile la Belgrad şi apoi ne-am mutat la Vârşeţ. Aici am locuit la cârciuma lui Ţăranu, o cunoştinţă a lui Boian, descoperită de el cu câteva luni înainte, când a trecut din România în Iugoslavia pe la Lăţunaş. Am stat atunci la Vârşeţ până la începutul lui Septembrie 1939, am intrat în ţară tot pe la Lăţunaş.

Vârşeţul se întinde la poalele unui deal. Jos de tot sunt alei cu bănci, pe care se plimbă în zilele de sărbătoare notabilităţile oraşului. La mijloc e un brâu de vii, iar spre vârf nu mai cresc decât tufişuri şi copaci de felurite soiuri. Nu puteam rămâne nici pe alei şi nici la mijloc, unde erau viile, căci tocmai în această perioadă proprietarii lor veneau să facă săpături de primăvară şi să desţelenească butucii. Trebuia să ne urcăm până aproape de vârf, unde aş de dimineaţă nu vine ţipenie de om. Numai acolo puteam fi în siguranţă, numai acolo ne puteam odihni şi pune hainele în ordine.

Am urcat pe cărări strâmte în zig-zag. De o parte şi de alta se ridicau ziduri de piatră care mărgineau proprietatea fiecărui om. Înăuntrul viilor vedeam căsuţe frumoase, care serveau nu numai la păstrarea uneltelor de lucru, ci şi ca loc de recreaţie pentru familii, în timpul verii. Toate aceste căsuţe aveau lumină electrică afară. Erau acele lumini pe care noi le vedeam din depărtare.

Călcam voiniceşte pe cărare în sus, în timp ce Petraşcu rămăsese în urmă şi parcă se împleticea. Pentru întâia oară l-am văzut pe acest om voinic la capătul puterilor. Mi-era teamă să nu se rostogolească leşinat la pământ. Se afla şi el într-un moment de epuizare, asemănător cu acela prin care trecusem eu în fuga de la Vladimirovăţ. Printr-un mare efort interior şi-a revenit şi mă urma acum cu hotărâre.

Ajungând pe culme căutăm un loc însorit, unde să ne aşezăm pe iarba crescută sălbatic. Cum era de dimineaţă, aerul era încă rece, iar noi tremuram de frig cu hainele umede pe noi.

– Ai grijă, Petre, îi spun eu. Am auzit că cula de la Vârşeţ e vestită în cuiburi de vipere. Ne-am fixat cartierul pe stâncile bătute de soare. Vom dormi şi soarele ne va usca hainele. Apoi le vom curăţa şi vom coborî la vale ca doi domni care şi-au făcut plimbarea pe aleile împrejmuitoare. Petraşcu se aşezase. Înainte de a mă întinde şi eu, mai fac o revizie a stâncii. Văd că în spate, în muşchiul stâncii, parcă se mişcă ceva. Odată îl trag pe Petraşcu şi sărim amândoi ca arşi. Ne uităm bine şi vedem în faţa noastră un şarpe încolăcit cu puii lui. Numai capul şi-l ţinea drept.

Abia se distingea de muşchii stâncii. Ieşise şi el să se sorească. De groază, am coborât la vale o sută de metri, mai mult prăvălindu-ne şi fără să ne uităm în urmă. Aveam senzaţia că şarpele fuge după noi. În sfârşit ne-am liniştit şi ne-am căutat un nou culcuş. Am găsit un tăpşan de iarbă pe o coastă şi am examinat-o minuţios. Am adormit de îndată în bătaia soarelui, care începuse să-şi arate puterea. Petraşcu n-a închis ochii. Şarpele îl electrizase, scuturându-i toată oboseala. Se temea şi de oameni şi de lighioane.

Am străbătut repede brâul viilor, ca să nu întâlnim cu oameni. Păream doi domni care îşi fac plimbarea de dimineaţă. Eram nebărbieriţi de trei zile. O umbră neagră se aşternuse pe obraz. Dar l-am liniştit pe Petraşcu. Aici nu suntem în Germania, unde nu poţi să ieşi pe stradă fără să te bărbiereşti. În Serbia ca şi în România, lumea nu se rade decât de două, trei ori pe săptămână. Intrând în oraş, eu al luat-o înainte şi Petraşcu mă urma cam la o sută de metri. Am mers pe străduţe mai pustii, totdeauna, având grijă ca la cotituri, să nu-l pierd. După zece minute ne aflam în faţa hanului lui Ţăranu. Am intrat cu siguranţa muşteriilor care vin să mănânce de amiază şi ne-am aşezat la o masă. Ospătarul, un om mărunţel, brunet şi cu ochii vioi, m-a recunoscut da îndată. Nu s-a aşezat la masă, ci, după ce a dat mâna cu noi, ne-a întrebat ce dorim. Nu voia să atragă atenţia celorlalţi clienţi. Am comandat ce-a avut el mai bun, plus o sticlă de vin şi apă minerală. Ne-a lăsat să mâncăm. Supă bună şi un papricaş excelent, cum numai în Banat găseşti, şi apoi, după ce ne-am săturat, a luat loc la masa noastră. ne-a întrebat de unde venim. I-am spus că din România. Auzise şi el de eliberarea legionarilor din lagăre. I-am povestit şi noi ceva, fără să lungim prea mult vorba.

Curioasă figură acest Ţăranu. Pe el nu-l interesa decât negustoria. Să aibă clientelă şi banul să curgă în chimir. Dar avea şi anumite calităţi foarte apreciate de nişte fugari ca noi. Nu ne-a întrebat niciodată de acte, deşi am dormit la hanul lui, nu ne iscodea şi nu voia să ne ştie nici numele. Se mulţumea să ne servească şi să-şi primească tainul.

Nu ieşea o vorbă de la el, dar, bine înţeles, nici nu voia să fie amestecat în treburile noastre. Niciodată nu ia-m cerut mai mult decât putea să ne ofere. Petraşcu îl judecă prea aspru în cartea lui, fără să se gândească la marile servicii ce le-a adus Legiunii: aici a stat mai întâi Boian, care l-a descoperit, apoi Dr. Victor Biriş, apoi eu cu Boian, iar acuma eu cu Petraşcu. Ce ne-am făcut fără acest om? Şi de astă dată noi trebuia să forţăm nota, cerându-i lucruri care să-l pună în conflict cu autorităţile.

Trebuia să ne cadă cărămida în cap! A doua greşeală de neiertat a fost că am întârziat o noapte la Ofcea, în loc să rupem de la început orice contact cu acest loc periculos. Odată scăpaţi din casa lui Tomici, trebuia să ne continuăm drumul până la Panciova şi de aici să luăm trenul spre Cuvin, înainte ca ancheta să ia curs dramatic şi să se dea alarma în toată regiunea. Ce ne-a făcut să ne întoarcem la Ofcea? ne-am legănat cu iluzia că Tomici, cu legăturile ce le are, va putea să aranjeze chestiunea Vârlan-Borobaru la nivel local, obţinând eliberarea lor. După ce au fost transportaţi la Belgrad, am acceptat să dormim la filmul acesta, în speranţa că Tomici însuşi ne va ajuta să ne găsim un loc de adăpost, în alt sat. Ori, a doua zi dimineaţa, era şi el arestat, iar noi, fugari din Ofcea, cu jandarmii pe urmele noastre. Evident, de astă dată ar fi fost imprudent să fi luat trenul spre Vladimirovăţ. Iată cum greşeala de la Ofcea avea urmări, obligându-ne să facem drumul noaptea pe jos până la Vladimirovăţ. Aici, a treia greşeală. Parcă ne luase Dumnezeu minţile. Cum ne-am închipuit că vom putea aştepta o zi întreagă în împrejurimile gării, fără să atragem atenţia oamenilor? Nu ar fi trebuit oare să plecăm toţi trei la Cuvin? În orice caz am păcătuit prin exces de prudenţă când le-am interzis lui Boian şi Teodorescu să vină cu trenul, odată cu Dumitriu. Şederea noastră în aceste locuri se prelungise excesiv, atrăgând pericolele care ne-au şi lovit apoi. Dacă Dumitriu ar fi venit însoţit de Boian şi Teodorescu, am fi plecat în altă parte, câştigând o oră, şi jandarmul nu ar mai fi găsit pe nimeni. Am plătit această a treia mare greşeală cu căderea lui Dumitriu şi pierderea contractului cu Boian, călăuza noastră sigură pentru întoarcerea în Germania şi omul care deţinea comoara. Mai aveam o vagă speranţă că îi va trece prin cap să se abată pe la Vârşeţ.

Odată cu ruperea de Boian, căzuse şi soluţia să ne întoarcem pe la Seghedin, străbătând frontiera sârbo-ungară. Eram prinşi între două focuri. Din spate ne alungau sârbii, iar din faţă ne aşteptau jandarmii români. Fără nici o îndoială, la ora actuală, toate autorităţile de frontieră din România erau în stare de alarmă şi ne aşteptau. Rupţi de toate legăturile şi lipsiţi de toate mijloacele, nu aveam altă posibilitate să ne retragem la Berlin decât făcând un ocol prin Timişoara. Cu toate primejdiile care ne pândeau în România, numai pe această rută mai aveam o şansă să ne salvăm. Toate celelalte căi erau închise. Cei 15 dolari reprezentau strictul necesar să plătim casa şi masa la Ţăranu, pe omul care ne va conduce peste frontieră şi apoi drumul până la Timişoara. Acolo vom ajunge lefteri şi dacă câteva ore nu dăm de un camarad, suntem pierduţi. Cu ajutorul legionarilor din Timişoara, ne vom retrage apoi în Ungaria, trecând frontiera pe la Beba Veche, vechiul drum pe care l-am folosit în Februarie 1939, când am ieşit din ţară cu Smultea şi Popovici. Din Ungaria va trebui să gonim repede spre Berlin, înainte ca poliţia germană să constate dispariţia noastră.

Joi 16 Mai, fiind zi de târg la Vârşeţ, am ieşit singur prin oraş, în speranţa să găsesc pe Neagu de la Lăţunaş, care ne-ar fi condus nu numai peste frontieră, ci şi până la proxima staţiune de cale ferată. Neagu venea în fiecare zi la Vârşeţ. El, ca toată populaţia din comunele de frontieră, poseda permis de trecere în Iugoslavia, de unde făcea cumpărături de articole care erau mai ieftine aici. M-am dus prin toate locurile şi străzile pe unde se îmbulzeau ţăranii români, în speranţa să-i descopăr chipul. N-a fost chip să dau de el. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat pe nişte ţărani, pe care îi dibuiam a fi din Lăţunaş, dacă Neagu nu era prin târg şi unde poate fi găsit. Mai mulţi mi-au confirmat că Neagu nu venise la Vârşeţ în ziua aceea. O altă lovitură. Mi-am adus aminte de un nume pe care mi-l dăduse Neagu la despărţire, în anul trecut, pentru eventualitatea că nu-l găsim pe el, om de toată încrederea, prieten cu el, Coşcofag din Jamul Mare. Era o comună apropiată de Vârşeţ şi aşezată pe frontieră. Din nou am umblat târgul pentru a da de urmele lui Coşcofag. Nici acesta nu venise în ziua aceea la Vârşeţ. Un ţăran bătrân mi-a spus că îl cunoaşte pe Coşcofag, că fusese concentrat până acuma şi numai de câteva zile se întorsese acasă. "Fii bun atunci, i-am spus, şi avizează pe Coşcofag să vină până la cârciuma lui Ţăranu, unde îl aşteaptă nişte domni din România, trimişi să Neagu din Lăţunaş, prietenul lui. Spune-i să lase toate şi să vină chiar azi după masă la Vârşeţ şi-l vom răsplăti cum trebuie pentru osteneală". Ţăranul mi-a făgăduit că îi va comunica cele spuse îndată ce va da ochii cu el, căci i se pare că ieşise la câmp.

Ce era de făcut? În disperare de cauză, când nu ştiam cum să înnod firul rupt, l-am rugat pe Ţăranu să-l lase pe feciorul lui să se repeadă cu bicicleta până la Jamul Mic, chiar în seara aceea, şi să-l aducă pe Coşcofag. S-a lăsat greu. Nu voia să fie amestecat în treburile noastre. După multe insistenţe, s-a înduplecat şi ne-a promis că-şi va trimite feciorul chiar în seara aceea. Din nou înseninaţi şi cu speranţa unei dezlegări fericite a situaţiei, ne-am întins pe paturi. Iar intram într-o perioadă grea, din care cine ştie dacă vom putea scăpa cu viaţă.

Credeam că ne aduce vestea cea bună şi aşteptam cu respiraţia tăiată să înceapă vorba. Feciorul lui, ne spune, că a trebuit să plece chiar în dimineaţa aceea la concentrare, la regimentul său din Zemun, unde fusese chemat telegrafic. Nu aveam nici un motiv să nu-l credem. Vremurile erau tulburi. Sârbii ca şi Românii ţineau lumea permanent concentrată, iar pe fecior într-adevăr nu l-am văzut pe acasă. Parcă ne urmărea piaza rea. Când prindem in fir în mână şi începem să-l desfăşurăm, pentru a ne salva, parcă o mână nevăzută ni-l smulgea, lăsându-ne în gol.

În timp ce ne frământam, neştiind cum să legăm firul pierdut, între stăpânul cu ramura salvatoare. Are el un fin. E cojocar de meserie şi cum nu-i prea merge, ca să-şi rotunjească veniturile, mai face şi contrabandă. Dar să fim liniştiţi, el îl cunoaşte bine, e om de nădejde. Bine înţeles că n-am mai stat pe gânduri şi l-am rugat pe Ţăranu să se ducă repede şi să-l aducă. Pe la amiază a intrat cu el şi ni l-a prezentat. Nouă nu ni s-a părut chiar aşa de bun şi de sigur cum ni l-a recomandat gazda. Avea un defect de limbă şi vorbea într-una fără să se gândească. Cum nu aveam ce alege, i-am spus să ne ducă până la Jamul Mic şi să-l caute pe Coşcofag. L-am asigurat că va merge cu noi peste frontieră şi îl vom plăti la egalitate cu omul nostru.

După masă s-a întors, dar fără rezultatul aşteptat. Nu l-a găsit pe Coşcofag. Probabil că nici nu-l căutase. Dar a vorbit cu un alt om, tovarăş al lui de afaceri, care ne va trece frontiera şi ne va conduce până la Neagu în Lăţunaş. Să n-aveam nici o grijă. Ei amândoi cunosc locurile ca-n palmă şi totul va ieşi bine. Bine înţeles că acuma trebuia să plătim doi oameni în loc de unul. Nu ştiam cât vor cere şi dacă ne vor ajunge banii. Dar ne făceam socoteala că, în caz lipsă, vom putea împrumuta ceva de la Neagu. Până când am vorbit toate acestea, trecuse de ora şase.

Urmând pe finul lui Ţăranu, care nu mai contenea să ne dea asigurări despre arta lui de a trece frontiera, ne-am abătut mai întâi pe la casa acestuia, unde am găsit o familie de oameni nevoiaşi. Locuia într-un cartier mărginaş al Vârşeţului, populat de o amestecătură sârbo-româno-ţigănească, lume care n-avea pământ, trăind din ceea ce putea câştiga cu palmele.

Am pornit la drum cu imaginea mizeriei întâlnite în casa cojocarului, care nu prea părea a fi om vrednic în meseria lui. Eram cu sufletul apăsat şi din cauza ploii care începuse să curgă de dimineaţă. Tocmai în ziua aceea reîncepuseră ploile de primăvară, după o întrerupere de trei zile, timp în care am străbătut distanţa de la Ofcea la Vârşeţ. Ne ocrotise cerul, dar acum iar sloboziseră stăvilarele de sus. Când am apucat direcţia spre Jam, ploaia se oprise, dar drumurile erau desfundate. Din nou călcam prin bălţi şi noroaie, uitându-ne cu milă la hainele noastre curăţite. Am mers mai întâi spre nord, pe şoseaua naţională, care era pietruită, iar când ne-am apropiat de Jamul Mic, am luat-o la dreapta pe un drum vicinal, care trecea prin arături, holde şi vii. Pe aici am înotat iarăşi vârtos prin pământul cleios.

Omul lui din sat se cheamă Petre Boroancă şi ne spunea de el că e un om de toată încrederea. Am aşteptat la răscruce mai bine de un sfert de oră fără să se ivească Boroancă. Atunci călăuza noastră a început să-şi piardă răbdarea şi să rostească chiar vorbe urâte la adresa prietenului său. Noi eram mai cătrăniţi decât el. În chestiuni de trecere a frontierei, nu e de joacă. Ne poate vedea lumea şi se poate duce vorba până la grănicerii sârbi. Atunci cojocarul s-a hotărât să se apropie el de sat ca să vadă dacă nu cumva Boroancă e pe drum. S-a întors cu acelaşi rezultat negativ. Nu se vedea nimenea venind încoace. Am început să ne neliniştim de-a binelea.

În sfârşit, cojocarul s-a hotărât să-l caute acasă. Pe noi ne-a lăsat în acelaşi loc, dar temându-ne de oamenii care se întorceau de la lucru, ne-am ascuns într-o holdă, nu departe de cruce. Cât timp am stat acolo începuse să se înnopteze. Într-un târziu a venit şi cojocarul şi ne-a anunţat că l-a găsit pe prietenul lui şi acesta ne aştepta acasă. Ne-am sculat bucuroşi că cel puţin nu mai umblăm la întâmplare. Dar intrând în sat, mare ne-a fost mirarea să constatăm că cojocarul nu se putea orienta. Nu cunoştea casa lui Boroancă. Bâjbâia de la o stradă la alta, întrebând lumea ce ieşise pe la porţi. Alt motiv de nelinişte.

Cine ştie dacă nu ne poartă numai cu vorba până ce vom nimeri la primărie sau la postul de grăniceri. Lumea care se adunase pe la porţi trebuie să ştie cam ce meserie învârte Boroancă, de care întreabă călăuza noastră. Sau e un perfect imbecil care nu-şi dă seama de măsurile elementare de securitate, când treci frontiera?

În sfârşit, din om în om, ajungem la gospodăria lui Petru Boroancă. Aici ne aştepta o altă surpriză neplăcută. Omul nostru nici nu se întorsese de la câmp! Cojocarul nici nu vorbise cu el şi nici nu-i cunoştea măcar casa! Intrând în tindă, ne-a ieşit înainte nevasta lui Boroancă, o femeie cumsecade şi dezgheţată. Ne-a primit cu toată dragostea, ne-a poftit în casă, unde a aprins o lampă de petrol. Pe un pat se odihnea feciorul lor, un băiat de vreo 18 ani, care venise obosit de la câmp. Tatăl lui, ne-a spus, mai întârzie pentru a încheia nişte lucrări, dar va apărea dintr-un moment într-altul. Am început să vorbim, dar cu teamă să nu fim azvârliţi în alte situaţii neplăcute. Nu puteai avea nici o încredere în aceşti oameni şi în "asigurările" lor. Nici Boroancă, când a intrat pe uşă, nu ne-a făcut o impresie bună. Era un ţăran înalt, deşirat, osos, mai în vârstă, cu nişte ochi care umblau hai-hui. În loc să arate puţină grijă pentru plecarea peste graniţă, n-a adus vorba decât tangenţial de ea. "N-aveţi nici o grijă, ne-a spus, vă duc eu până la Neagu în Lăţunaş". Dacă şi asigurările lor vor fi de aceeaşi trăinicie ca ale Cojocarului, atunci ne putem lua adio de la libertate şi viaţă.

Nevasta lui a început să întindă masa, dar noi, care stăteam ca pe jăratic, bucuroşi am fi renunţat la masă numai ca să ne ştim plecaţi cât mai repede din casă şi din sat. Boroancă, ca să prindă curaj pentru expediţia de noapte şi pentru a-şi cinsti "goştii", s-a sculat şi s-a dus la cârciumă ca să aducă băutură. S-a întors cu o sticlă de rachiu şi alta de vin. Noi îmbucam în silă, uitându-ne mereu la uşă ca nu pice cineva nedorit tocmai în acest moment. Cojocarul şi Boroancă şi-au văzut liniştiţi de mâncare şi nu s-au sculat de la masă până ce nu au zvântat amândouă sticlele.

Am plecat pe la orele zece. Prin spărtura norilor, ieşea luna din când în când. Nu ne făcea nici o plăcere să-i vedem chipul, căci, în bătaia ei, pe şesul din faţa noastră, se putea deosebi orice tufă şi orice umbră. După ce am ieşit din sat, am pornit spre răsărit, tăind direct câmpul. În faţa noastră străluceau nişte lumini. Călăuzele ne-au spus că acolo a Jamul Mare. Noi trebuia să mergem mai întâi în direcţia aceste localităţi, până ce ieşim din primejdioasa zonă, apoi schimbăm drumul spre sud şi mergem paralel cu graniţa, pentru a ajunge la Lăţunaş, căci acest sat e aşezat mai la sud de Jamul Mic, cam în dreptul Vârşeţului.

Boroancă şi Cojocarul mergeau înainte, iar noi după el imitându-i în tot ce făceau. Până la graniţă, spuneau ei, nu mai e mult de un kilometru şi jumătate. Însoţitorii noştri când s-au apropiat de frontieră, se opreau din când în când, se puneau în genunchi, privind şi ascultând cu atenţia. După ce se convingeau că nu e nici o mişcare, iar înaintau câţiva zeci de metri şi iar se trânteau la pământ. Din salt în salt am ajuns la o perdea de stufăriş şi răchite. După spusele lor, aici se ascundeau grănicerii români şi pândeau pe contrabandişti. Dincolo de perdeaua de verdeaţă, era un canal. După ce l-am trecut şi pe acesta, pe malul lui am dat de o altă linie de tufăriş. Acesta era momentul cel mai critic al trecerii. Ne aflam pe pământ românesc. Neobservând nimic suspect, ne-am reluat drumul în pas normal spre Jamul Mare. Am respirat uşuraţi. Cel puţin nu se pot mândri sârbii că pe noi, căpeteniile expediţiei, ne-au prins în ţara lor. De acum începea alt capitol. Jamul Mare era cap de linie ferată. Soluţia cea mai simplă ar fi fost să ne oprim aici şi să luăm primul tren spre Timişoara, fie ultimul din noaptea asta dacă mai era, fie cel ce pleca dis de dimineaţă. Nu ne-am încumetat, pentru că ne gândeam că toate liniile care se îndreaptă de la graniţa sârbească spre Timişoara puteau să fie supravegheate de jandarmi şi agenţi. În urma arestărilor din Iugoslavia, toată regiunea trebuie să fie în stare de alarmă. De aceea am ales Lăţunaşul ca punct de oprire şi ajustare. Vom merge la Neagu. Acolo ne vom îmbrăca în haine ţărăneşti şi apoi, travestiţi, vom străbate mult mai uşor prin controalele din gări şi trenuri. Făcusem experienţa aceasta în 1939. Ocolul pe la Neagu reprezenta o întârziere şi o complicaţie, dar o etapă indispensabilă, dacă voiam să ajungem cu bine la Timişoara.

Am mers tot timpul paralel cu frontiera, făcând iarăşi un marş greu şi obositor. Nu mergeam pe drum, ci pe nişte cărări de picior, care, când urcau, când coborau pe dealuri, văi şi livezi. Cum plouase toată ziua, pământul mustea de apă şi, culmea nenorocirii, tocmai atunci a început să plouă. Eram atât de uzi, încât nici nu mai ne feream de bălţi sau pâraie. Făcusem şi socoteala greşită că Lăţunaşul nu poate fi departe.

Lăţunaş este aşezat într-o depresiune. De jur împrejur sunt nişte coaste care coboară spre sat. La plecare mă înţelesesem cu Boroancă ca să nu mai trecem prin sat, unde s-ar putea să patruleze jandarmii, ci să facem un ocol pe deasupra lui, mergând tot pe dealuri şi, când vom ajunge în dreptul lui Neagu, să coborâm în gospodăria lui. Dar acum, când ne aflam deasupra satului şi trebuia să execute cele vorbite, Boroancă în ruptul capului na voit să meargă pe culmi. atunci l-am rugat să se ducă singur în sat, la Neagu şi să-l înştiinţeze că a venit "Ciocârlie", că suntem la marginea satului şi să vină să ne conducă acasă. "Ciocârlie" era parola noastră din prigoană, folosită şi la Bucureşti. Boroancă s-a dus cam mârâind, căci trebuia să facă drumul de două ori până la Neagu. Noi am aşteptat pe vârful unui deal, în ploaie şi zgribuliţi de frig, întoarcerea lui.

Am plecat toţi cinci, spre casa lui Neagu. Eram obosiţi de moarte şi de abia ne ţineam după tânăr, care alerga ca o căprioară peste dealuri şi văi. Când unul, când altul rămâneam în urmă şi trebuia să strigăm după flăcău să ne aştepte. Am umblat tot pe coaste, prin semănături, arături, pâraie. Ghetele gemeau de apă. Când eram aproape de ţel şi mai aveam un deal de urcat, vedem că lipseşte unul din noi. Era Boroancă. Oare ce să fie? Ne uităm în spate, strigăm, nimeni. Nu-l putea lăsa pe drum, căci cine ştie ce s-a întâmplat cu el şi ar putea fi descoperit. Băiatul s-a întors o bucată de drum înapoi şi l-a găsit încleştat într-o mocirlă. Trecuserăm cu toţi un pârâu, care la mijloc era mlăştinos. Noi l-am trecut, dar Boroancă n-a întins pasul cum trebuie şi a căzut chiar în mijlocul pârâului, unde era noroiul mai mare şi nu mai putea ieşi. Cu ajutorul tânărului s-a ridicat şi s-a lipit iar grupului.

Cu mare greutate ne-am dat drumul în fundul lui şi am ieşit apoi de partea cealaltă. Apoi am intrat în ograda creştinului. Am aşteptat o clipă până ce s-a dus flăcăul în casă şi a anunţat părinţii. Am fost duşi în grajd, unde tânărul a aprins un lămpaş cu petrol. Eram toţi plini de noroi. Boroancă era ca un bivol de negru, căci căzuse cu cap cu tot în mocirlă.

din Lăţunaş, spre seară, să ne ducă într-o pădure vecină, unde puteam să stăm toată ziua, fără a fi observaţi. Era o pădure a comunei, de câteva hectare şi bine crescută. Propunerea tânărului era înţeleaptă şi dacă am fi urmat-o, n-am fi căzut în mâna jandarmilor. Dar nouă numai de asta nu ne ardea acuma! Afară ploua din nou, iar noi, de abia ieşisem dintr-o noapte de marş prin ploaie. Zgribuliţi şi învineţiţi de frig, nu ne surâdea să ieşim iar în natura umedă. Întrezăream că ar fi bine să urmăm sfatul tânărului, dar capacitatea de reacţie ne slăbise. Nu mai aveam decât un singur gând: să ne primenim şi să dormim într-un aşternut cald. Ne-am mai adus aminte şi de păţania din păduricea de la Vladimirovăţ, care ne-a amăgit, şi aveam groază să nu ni se întâmple la fel.

Eu aveam şi un alt motiv să mă opun propunerii tânărului. Încă din ultima noapte de marş spre Vârşeţ, am simţit la unul din călcâie o uşoară durere, ori de câte ori călcam. În cele trei zile cât am stat la Vârşeţ, durerea aproape dispăruse, dar în drumul spre Jamul Mic şi apoi la trecerea graniţei, durerea a revenit şi s-a extins la amândouă picioarele. Când ne-am apropiat de Lăţunaş, mă înţepau rău amândouă călcâiele.

Când m-am dezbrăcat în grajd şi m-am uitat la picioare, am descoperit de jur împrejurul gleznelor o uşoară umflătură. Era un grav avertisment pentru cineva care e avizat la picioare ca să scape de duşmani. Nu m-am plâns nici lui Petraşcu şi nici gazdelor, dar în sinea mea ştiam că acesta era motivul principal pentru care refuzam să ne ascundem în pădure. Era un început de invaliditate, care mă putea scoate din circulaţie tocmai în momentul cel mai critic al luptei noastre pentru existenţă. Bine înţeles mai puteam face sforţări, mai puteam fugi la nevoie, dar cu rezultatul că boala s-ar fi agravat şi mai târziu m-ar fi mobilizat.

Mai întâi femeile ne-au dus albituri să ne primenim, apoi ne-au întins paie în grajd, iar deasupra cearceafuri albe şi nişte ţoale calde de acoperit. Nici nu am mai voit să luăm ceva în gură. Ne-am trântit în aşternut şi am dormit tun, păziţi de vitele din grajd, care îşi vedeau de rumegatul lor molcom. Ne-am trezit pe la amiază. Femeile ne-au adus de mâncare tot ce-au putut să gătească mai bun, ia r bărbaţii, după obiceiul locului, ne-au cinstit cu răchie. Afară tot ploua, dar noi, în aşternutul cald şi încălziţi de alcoolul care curgea prin vine, ne simţeam bine şi plini de încredere în viitor.

Apoi ne-am apucat de povestit. Bătrânul Neagu, un om de vreo patruzeci de ani, nu ştia bine cine sunt. Din cauza unei vagi asemănări cu Căpitanul îşi închipuia că aş fi chiar el, scăpat, cum se zvonea pe atunci, din mijlocul călăilor. Îl iscodea mereu pe Petraşcu. Ca să-i scoată din cap această idee, primejdioasă în împrejurările în care ne aflam, Petraşcu a izbucnit într-un hohot de râs şi i-a spus: "Bine, omule, nici atâta nu ştii că Corneliu Codreanu era un om voinic, înalt, ne întrecea cu un cap pe noi toţi de aici, şi uită-te la domnul cât e de pirpiriu". Ne-a întrebat apoi dacă nu l-am văzut pe Căpitan în Germania. Cu părere de rău a trebuit să-i spulberăm şi această nădejde. Atunci am văzut cum şi-a pironit ochii în pământ şi s-a întunecat. El ca tot poporul trăia în credinţa că n-a murit Căpitanul şi că se afla e undeva prin Germania, ocrotit de Hitler.

Apoi ne-au povestit şi suferinţele lor. După arestările operate la Timişoara în Decembrie 1939, când a fost descoperită întreaga organizaţie, cercetările s-au extins până la ei. Cum tânărul era implicat în treceri de legionari peste frontieră, când au venit jandarmii să-l aresteze, a fugit de acasă, temându-se de bătăi şi schingiuiri. S-a ascuns pe la rudenii, prin satele învecinate, şi chiar avea de gând să treacă în Serbia. Dar de la o vreme s-a săturat de această viaţă nesigură, mereu gonit din sat în sat, şi s-a predat jandarmilor. A fost groaznic ca să spună cu cine a lucrat şi ce legionari a trecut peste frontieră. De la început, băiatul s-a fixat pe poziţia că el n-a făcut nimic şi nu cunoştea pe nimeni şi a ţinut-o aşa zile şi zile de anchete şi bătăi.

Ploua într-una, dar noi ne simţeam mulţumiţi şi în largul nostru, înconjuraţi de dragostea acestor camarazi. Această familie de ţărani de stare mijlocie din Lăţunaş a făcut mult pentru Legiune. Şi-au sacrificat liniştea casei şi au suferit nenumărate percheziţii şi arestări pentru a ajuta pe luptătorii legionari. În ansamblul acţiunilor noastre din anii 1939-1940, care au avut ca final răsturnarea Regelui Carol, rolul acestei familii a fost extraordinar de important. Femeile nu se simţeau îngrozite de jandarmi şi nici nu-şi împiedicau bărbaţii ca să participe la lupta legionară. Întreaga familie forma un bloc de voinţă şi aspiraţii. Parcă eram la Tomici în Ofcea, căci şi aici toată familia conspira ca să ne salveze. Legiunea era ceva sfânt pentru ei şi a nu-şi face datoria faţă de un camarad aflat în primejdie, echivala cu un sacrilegiu. Cine a spus că suntem un neam de iobagi, de stârpituri, de pârliţi? Să fi privit la acest Neagu, care se comporta ca unul din acei temuţi Romani din vremurile apuse. Ne simţeam umiliţi de câtă grijă ne poartă aceşti ţărani, care nu pot aştepta nici onoruri şi nici situaţii.

Ne-am făcut apoi planul de plecare spre Timişoara. Trecuserăm frontiera în noaptea de 17-18 Mai. Azi e Sâmbătă 18 Mai. Neagu ne-a propus ca în seara asta să plecăm la nişte rude ale lor, din satul vecin, Forotic. Vom dormi acolo noaptea aceasta şi vom sta şi ziua de Duminică, 19 Mai. Luni dimineaţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom lua trenul spre Timişoara. Acest tren are avantajul că e înţesat de lume, muncitori care se duc la fabrici şi ţărani care merg la târg sau după treburi pe la autorităţi şi avocaţi. Pentru a ne pierde în această lume rustică, ne vom îmbrăca ţărăneşte, iar hainele domneşti le vom lua într-o traistă.

Femeile au scos din lăzi fel de fel de haine mai vechi ca să le încercăm. Eu m-am îmbrăcat ca un fecior din partea locului, iar Petraşcu, ca un ţăran mai în vârstă. Privindu-ne unul pe altul apoi într-un ciob de oglindă, am rămas mulţumiţi de camuflaj. Era peste putinţă să ne descopere, afară de cazul că s-ar face o legitimare sistematică a tuturor vagoanelor. Râdeam unul de altul şi râdeau şi gazdele de noi, cum ne-am schimbat din domni în "paori". Hainele le-am pus într-o traistă, pe care trebuia să o poarte Petraşcu pe umăr. Ne-am împărţit şi banii frăţeşte. Mai aveam o mie de lei. Eu am luat o hârtie de 500, iar Petraşcu cealaltă. Pe vremea aceea aceşti bani reprezentau încă o valoare.

Sfârşite pregătirile de plecare, aşteptam în linişte seara, pentru a lua drumul spre Forotic, călăuziţi de feciorul lui Neagu. Nu vedeam de unde să ne pândească o nouă primejdie. Neagu şi familia lui erau urmăriţi de jandarmi, dar nu în chip sistematic. Probabil că jandarmii aveau informatori în sat. În câteva ore nu vom mai fi aici şi nimeni nu va afla de trecerea noastră pe la Lăţunaş. Aşa cum ne înţeleseserăm cu contrabandiştii din Jamul Mic, ei chiar în noaptea aceea trebuia să se întoarcă acasă. Deci, nici din partea sârbească nu putea să ne denunţe nimenea. Dar căile destinului erau altele şi lovitura ne-a venit de unde ne aşteptam mai puţin.

Îndată au sunat telefoanele în toată zona şi o patrulă întărită de jandarmi a plecat spre Lăţunaş să prindă pe suspecţi. Satul nu avea post propriu de jandarmi. Evident, până ce s-au întâmplat toate aceste lucruri, ziua s-a scurs şi numai după masă, mai pe înserat, au pornit jandarmii spre Lăţunaş.

Nouă nici prin cap nu ne trecea că am putea fi descoperiţi din partea aceasta. Eram siguri că însoţitorii noştri se găseau de multă vreme dincolo de graniţă. Pe înserate, Neagu şi cu feciorul lui s-au dus la un loc ce-l aveau la marginea satului pentru a tăia ceva nutreţ pentru vite. Noi aşteptam ca să se întoarcă, pentru ca să plecăm spre Forotic, călăuziţi de cel tânăr, cum va da noaptea. Femeile îşi vedeau de treburile gospodăriei. Nu trecuse un sfert de oră de la plecarea gazdelor, când vine un om – noi nu l-am văzut la faţă – şi spune femeilor că au intrat jandarmii în sat. Femeile lui Neagu intră în grajd şi ne anunţă pe noi. Ce să fie? Ne-am gândit că nu poate fi vorba decât de o patrulare obişnuită. Ne-am făcut socoteala că e mai nimerit să nu ieşim din grajd, căci fiind încă lumină, vom putea fi denunţaţi de cineva jandarmilor şi atunci va fi mai rău. Şi încotro să apucăm, acuma când nici unul din bărbaţi nu este acasă? Ce se alege de plecarea noastră la Timişoara? Noi nu ne-am gândit că dacă omul acela venise, se petrecea ceva grav în sat. Voia să-l prevină pe Neagu, care mai fusese arestat.

În fundul grădinii era şanţul ce-l trecuse, azi dimineaţă, iar dincolo se întindea livada, care se prelungea apoi în câmp deschis. Petraşcu, ca să întârzie intrarea jandarmului, propteşte uşa dinspre curte cu o furcă şi apoi o zbughim amândoi pe uşa cealaltă, în grădină. Era timpul suprem, căci jandarmul ajunsese la uşa grajdului şi o zgâlţâia din toate puterile, furios că nu o poate deschide. În sfârşit uşa a cedat, dar până ce s-a luptat să deschidă uşa şi până a cercetat grajdul, înaintând cu băgare de seamă de teamă să nu fie atacat, noi am străbătut porţiunea de grădină, vreo 50 de metri, şi acum ne aflam la marginea şanţului.

Am întins-o apoi drept înainte în livadă. Petraşcu a fost puţin mai norocos. Voind să treacă şanţul pe deasupra, dintr-un salt, din cauza cămăşii lungi, a traistei din spate şi a terenului alunecos care nu îngăduia să-ţi iei avânt, a căzut în fundul şanţului izbindu-se de peretele din faţă. De atunci drumurile noastre s-au despărţit şi nu ne-am mai întâlnit decât la Inspectoratul de Jandarmi din Bucureşti. Cum am putut reconstitui ulterior, din povestirea lui Petraşcu şi cum scrie şi el în cartea lui, cu mari sforţări a izbutit şi el să se ridice pe mal, lăsând în fundul şanţului pălăria care-i sărise de pe cap şi traista cu hainele noastre. Dar când a ajuns deasupra, o poteră de jandarmi alerga spre el să-l prindă. Pentru a fi sigur de captură, şeful de post îşi postase oamenii după regulile învăţate. Numai el cu un jandarm au intrat pe poarta principală. Când s-a îndreptat spre grajd, pe celălalt jandarm l-a trimis să ocolească grajdul şi să se fixeze de partea cealaltă, în grădină. Repeziciunea cu care am evacuat grajdul nu i-au mai dar vreme jandarmului să ne blocheze ieşirea sau să ne prindă în grădină. A asistat şi el neputincios la fuga noastră şi apoi la săritul şanţului.

Grosul forţelor le concentrase şeful de post, dincolo de şanţ, în livadă. Erau trei jandarmi, între care un reangajat, erau obligaţi să asiste pe jandarmi. Dacă scăpăm din grajd, îşi făcea socoteala şeful de post nu vom putea trece şanţul adânc şi cleios, iar dacă totuşi vom sări peste el, dincolo ne aştepta potera cu puştile întinse. când a văzut stolul de oameni îndreptându-se spre el şi somându-l să se predea, Petraşcu ar mai fi putut să fugă, căci mai era o mică distanţă între ei, dar s-a gândit la mine. Oprindu-se şi înfruntându-i, îmi procura mie răgazul necesar ca să dispar din raza lor. Petraşcu i-a lăsat să se apropie şi a ridicat mâinile în semn că vrea să se predea, dar când şeful grupului a voit să pună mâna pe el, i-a dat un brânci de-a căzut în iarbă de-a berbeleacul, cu puşcă cu tot.

Ceilalţi nu ştiau ce să facă. De dincolo de şanţ, şeful de post striga cât îl ţinea plămânii: "trageţi, mă, împuşcaţi-i mă!" El, cu jandarmul de lângă el, nu puteau să tragă, deoarece puteau să nimerească în proprii lor oameni. Şi nici grupul de dincolo nu putea face uz de arme câtă vreme Petraşcu se afla în mijlocul lor. Profitând de acest moment de năuceală, Petraşcu a fugit şi el, mergând paralel cu canalul, dar în sens invers direcţiei de unde veniseră jandarmii.

Îmi dublez puterile ca să ajung îndărătul arbuştilor. Aud a doua salvă. În acel moment alunec şi cad într-o baltă de mă umplu tot de apă. Am crezut că sunt rănit. Mă scol repede, mă pipăi, nimic. Îmi scot pardesiul încărcat de apă, care mă împiedica la fugă, şi-l las în baltă. Acuma, numai în cămaşă şi veston, eram mult mai uşor. Trec dincolo de pâlcurile de sălcii şi cu mare viteză mă îndrept în câmpul deschis. Pe mine nu mă nimeriseră. Dar pe Petraşcu? Poate l-au ucis. Când am ieşit din grajd, ploaia încetase şi soarele străpunsese norii, luminând toată zarea. Dacă nu-l ia Dumnezeu repede de pe cer, sunt pierdut, căci jandarmii pot veni cu caii şi dând de câteva ori roată, mă descoperă. În gând încep să mă rog iar lui Dumnezeu ca să repete minunea şi pentru a doua oară trăiesc fenomenul de la Vladimirovăţ. De la o secundă la alta, trec de la lumină la întuneric. Soarele dispare brusc şi umbrele nopţii se întind ca o binecuvântare. Nu se mai putea distinge nimic de la 50 de metri.

Pentru moment sunt în afară de primejdie. Îmi încetinesc pasul ca să-mi reiau respiraţia. Dar acuma ce fac? Cât voi rezista? Încotro s-o apuc? Văd în depărtare nişte lumini electrice. Să fie Vârşeţul? Să fie Jamul Mare? Unde o fi calea ferată care duce la Timişoara? Cel mai bun lucru ar fi să dau de calea ferată şi apoi să mă urc pe ea cât voi putea. Undeva, în vreun sat, poate voi da de vreun om bun, care să mă ajute să ajung la Timişoara. O, biata noastră echipă plecată de la Berlin, ce-a mai rămas nimic din ea! Un om gonit în noapte ca fiarele. Şi fără nimic la el. Nici o bucată de pâine sau o bucăţică de zahăr. Apă mai găseam prin pâraie. Nimic nu mai rămăsese din mine decât hotărârea de a încerca imposibilul pentru a nu cădea în mâinile duşmanului. Triumful regimului ar fi fost prea mare. Tot aparatul Statului mă căuta de mai bine de doi ani. Au pus şi premiu pe capul meu, încă de pe timpul lui Călinescu, trei milioane de lei.

Cât timp fugisem, încheieturile de jos ale picioarelor s-au încins şi nu mai simţeam durerea. Dar încetinind pasul, durerea revenea săgetându-mă în călcâie. Gleznele erau prinse bine şi aproape se înţepeniseră. De câte ori puneam piciorul jos şi mai ales când accidentele terenului îl deplasau, mă treceau toate sudorile. Cum voi putea scăpa cu aceste picioare betege? Trebuie să încerc totuşi ceva. Trebuie să ocolesc satul şi să mă îndrept spre nord, spre Jamul Mare, pe drumul pe care venisem în noaptea trecută. Am mers câtva timp apropiindu-mă iar de sat, dar deodată îmi apar în faţă nişte lumini care umblau pe câmp şi aud şi lătrături de câini. Eram urmărit. Fără îndoială că toate posturile de grăniceri şi jandarmii din zonă erau alarmate şi patrulau de-a lungul frontierei. De ce umblau cu lumini?

Planul cu Jamul Mare căzuse. Prin împrejurimile satului umblau poterele. Ar fi trebuit să fac un ocol prea mare şi n-aveam idee de locuri. M-am hotărât atunci să trec iar graniţa în Serbia şi să mă întorc la Vârşeţ. Voi intra noaptea la Ţăranu, ud şi murdar, rugându-l să mă adăpostească pentru câteva zile. Apoi voi căuta să plec la Alibunar şi să fac rost de ceva bani de la cunoştinţele noastre de pe acolo. Dar cum nu cunoşteam locurile şi era şi noapte nu mă puteam orienta care e partea românească şi care e partea sârbească. M-am îndreptat şi eu încotro am crezut că ar putea fi graniţa. Deodată îmi apar, când m-am ridicat pe un dâmb, alte lumini. Erau nişte lămpaşe. N-am mai simţit nici durere şi nici picioarele umflate. Am tras o altă fugă ca să mă îndepărtez de locul primejdios. Poterele umblau aşadar nu numai în jurul Lăţunaşului, cu şi de-a lungul frontierei. De câteva ori am trecut linia de demarcaţie, însemnată prin nişte pietre. Din cauza atâtor fugi şi schimbări de direcţie, nu mai ştiam precis dacă mă aflam la Sârbi sau la Români. Cred că am umblat mult în sus şi în jos prin aceleaşi locuri încălcând frontiera. Din cauza extenuării – organismul începuse să consume din rezervele celulare – nici nu mă mai puteam concentra o clipă ca să-mi fixez un punct de reper.

Nu ştiu cât am umblat, dar ştiu că u m-am oprit o clipă toată noaptea. De multe ori am fugit lungi distanţe şi niciodată nu am mers în pas obişnuit. Hainele se uscaseră pe mine din cauza căldurii corpului, deşi noaptea era rece; în schimb ghetele musteau de apă. De picioare nu mă mai ocupam. Trăiam în durere "ca-n elementul meu", cum spune poetul Grigore Alexandrescu. Cât să fi umblat? Trebuie socotit cât am putut face de la opt seara până la cinci dimineaţa. Asta face pe puţin 40 de km. Deci îmi făceam socoteala că trebuie să fiu departe, foarte departe de Lăţunaş.

Când se crapă de ziuă, văd nişte case în faţa mea. Mă uit bine şi văd într-o depresiune un sat. Unde sunt oare? În România, în Iugoslavia? Satul ce se desfăşura în faţă pare că seamănă cu Jamul Mic. Cu orice risc trebuie să întreb pe cineva şi trebuie să găsesc ceva de mâncare. Cum ploaia încetase de aseară şi ziua se anunţa frumoasă, oamenii se vor scula de dimineaţă pentru munca câmpului. Cobor pe costişe şi intru în cea dintâi curte. Văd un ţăran în pervazul ferestrei deschise. Îi fac semn să vină în curte că vreau să vorbesc cu el. Omul coboară bănuitor. La fereastră apar nişte femei speriate.

– Omule, fii bun şi spune-mi ce sat e ăsta?

În buzunarul de la veston aveam bancnota de 500 de lei. O scot şi cu mâna nesigură o întind ţăranului.

În timpul acestui marş accidentat, am suferit cumplit de picioare. De câte ori călcam strâmb, mă săgeta până în creier. Picioarele mi se umflase acuma de-a binelea. Ca să uşurez, am dat drumul la şirete. Mergeam ca o umbră, clătinându-mă la fiecare pas. Pâinea îmi era singurul tovarăş. O ţineam subţiori şi din când în când rupeam câte o bucată. Organismul sfârşit, cerea mereu hrană şi pâinea se găta văzând cu ochii. Măcar de ar fi fost una întreagă!

Despărţindu-mă de liziera satului şi coborând în câmp deschis, văd ieşind dintre case o grămadă de oi păzite de un tânăr. Pe câmp nu erau oameni în acea zi, pentru că era Duminică. Dar oile trebuiau duse la păşune. Dacă m-aş alipi de el ,mă gândeam, aş putea merge o bună distanţă, fără să fiu observat. Cum sunt îmbrăcat ţărăneşte, m-ar crede, din depărtare, doi oameni de-ai lor. I-am ieşit în întâmpinare şi am intrat în vorbă cu el. Era un păzitor tânăr, aproape un copilandru. Am mers alături de el, punându-i fel de fel de întrebări, la care răspundea bucuros. Pe cap ciobanul avea o pălăriuţă soioasă. Mă uitam cu interes la ea, gândindu-mă că dacă aş avea-o, poate s-ar schimba roata destinului. Ţăranii nu umblă cu capul gol.

M-am izbit de acelaşi refuz. Cum era din Lăţunaş, probabil auzise de întâmplările din ajun şi nu voia nici el să aibă încurcături cu stăpânirea. Întristat, am mai mers alături de el câtva timp, căci era o pavăză pentru mine, cu turma lui de oi. La un moment dat ciobănaşul a lăsat câmpul şi a apucat un drum de hotar care apuca spre nord. Nu mai îmi convenea. Mi-am luat rămas bun de la el şi eu am continuat peste câmp, spre soare-răsare.

Desigur jandarmii au aflat fie de la ţăran fie de la ciobănaş încotro am apucat şi acuma mă caută. Repede m-am ascuns în desişul ei.

Mare decepţie. Nu era o pădure în regulă, ci o tăietură. Rar de tot mai întâlneai câte un copac. În schimb din trunchiurile tăiate crescuse o vegetaţie sălbatică. Păduricea cobora într-o vale adâncă şi în fundul ei luceau pâraie. Cum aveau multă umezeală, plantele crescuseră vâlvoi. Parcă era o pădure tropicală. Ca să faci un pas, trebuia să te lupţi cu fel de fel de liane. Şi mâinile şi picioarele trebuia să le ţii într-o permanenţă acţiune. Crengile mă izbeau peste faţă. Şi din spate simţeam iar pe muma pădurii.

Şi natura se aliase împotriva mea. Mă împleticeam, cădeam. Mâinile erau zgâriate, pişcate de urzici, lovite de crengi. Şi faţa îmi ardea. Primisem câteva lovituri în plin. Ajung în fundul văii. Multe vine de apă, alimentate de ploile de primăvară. Ca să-mi liniştesc focul de la picioare, apuc pe o vâlcea. Apa rece îmi făcea bine. Era o binecuvântare. Merg în neştire. Nu am nici o ţintă. Voi merge până ce voi cădea undeva. Dar voi merge. Câtă vreme mai dispun de o ultimă rezervă de energie, nu mă voi opri. Mă uit în sus. Soarele îşi trimitea ultimele raze deasupra frunzişului. Umezeala începea să-mi intre în oase. Nu pot înnopta în această pădure blestemată. Dacă mă prinde întunericul, nu mai ies de aici. Ştiu c ă la marginea ei mă aşteaptă jandarmi, dar tot atât de sigur e că mâine dimineaţă o vor scotoci tufă cu tufă şi tot mă vor prinde.

De la marginea pădurii, mai merg o postaţă * şi dau de un loc cultivat cu răsad de ceapă. Smulg în grabă câteva cepe şi încep să le mestec. Prima, a doua, le-am înghiţit cu lăcomie, dar pe a treia am azvârlit-o. O fi ea bună ceapa ca însoţitoare la mâncare, dar nu ca să dea energie. Dacă aş găsi nişte boabe de grâu sau de cucuruz, dar la epoca asta de unde să le iau? Ştiam că sunt anumite rădăcini bune demâncat, dar eu nici nu le cunoşteam şi mai era şi noapte. O, dacă aş avea câteva bucăţele de zahăr! Nici eu nici Petraşcu nu ne-am gândit la această măsură de prevedere elementară. Înainte de-a pleca la drum, să ne umplem buzunarele cu zahăr, ca raţia de fier a soldatului. Câteva bucăţele de zahăr ar putea schimba cursul istoriei. Picioarele le-aş mai târî ei, dar cu leşinul cum să lupţi? Nu le aveam şi simţeam că mă sfârşesc.

Îmi făceam socoteala că dacă ceapa răsădită pe aici, trebuie să fie în apropiere şi vreo aşezare omenească. Simt că terenul urcă din nou. Ajung în vârful unui dâmb şi de acolo descopăr nişte lumini printre frunzele copacilor. Satul se întindea în vale. Ce sat să fie? De oboseală îmi tremura tot trupul. Picioarele îmi erau umflate jos ca doi butuci. Am stat pe dâmb în picioare privind în vale. Inima o luase în galop. Nici nu ai puteam număra bătăile. Fiecare sforţare îmi provoca acuma şi dificultăţi de respiraţie. Ce să fac? A continua drumul e moarte sigură. Voi muri de epuizare. Dacă nu găsesc imediat ceva de mâncare sunt pierdut. Nu mai am altă alegere decât să cobor în sat şi să intru la prima casă de gospodar. Cei 500 de lei erau intacţi şi poate voi găsi pe cineva ca să se îndure de mine. Cobor pe o costişă şi dau de întâia casă. E o căscioară făcută dintr-o singură odaie şi fără curte. Poate nici n-aş fi intrat în ea, dacă uşa nu era deschisă şi lumina unei lămpi nu se revărsa afară. Pe prag, nişte oameni. Cu paşi şovăitori, ies din întuneric şi le dau bineţe. La lumină trebuie să fi arătat ca o stafie, cu părul vâlvoi şi mâinile zgâriate. Numai vorbesc de ghete şi îmbrăcăminte. Oricine îşi putea da seama că sunt fugar.

Deodată mă văd înconjurat de o droaie de lume, care ieşise nu ştiu de unde, ca dintr-un stup. Mă uit mai bine la ei şi îi văd cam oacheşi la faţă. În spatele lor în casă erau vreo patru copii, care priveau şi ei miraţi la noul venit. De abia atunci mi-am dat seama că am nimerit la un sălaş de ţigani.

– Iacă, am voit să cruţ banii şi am luat-o pe jos. M-am rătăcit în blestemata asta de pădure ce-o aveţi în vale, de credeam că nu mai ies. Mi-am pierdut şi pălăria şi m-am zgâriat rău. Sunt flămând ca un câine şi tare obosit. Dacă puteţi să-mi daţi ceva de mâncare şi să mă lăsaţi să mă odihnesc în noaptea asta. Am bani. Scot cei 500 de lei şi îi arăt.

În timp ce mâncam pâinea şezând pe marginea patului, văd pe ţiganul bătrân că iese afară şi şopteşte ceva unui tânăr, îmbrăcat în haine de oraş, cu cravată şi pălărie. Era Duminică şi venise de la vreo petrecere. Cum uşa rămăsese deschisă, l-am zărit din profil. Nu intrase în casă. Avea o faţă palidă şi părea mai albeneţ * decât ceilalţi. Dar de ce nu intră tânărul în casă, căci era târziu, şi de ce pleacă iară? Unde l-o fi trimis ţiganul bătrân? Am început să intru la bănuială. Ceva mă îndeamnă parcă să dispar în noapte.

– Constantin Popescu. Îmi veni acest nume la întâmplare. Auzisem la Berlin că un legionar cu acest nume ar fi fost împuşcat în masacrele din 1939.

Atunci scoase din buzunar o fotografie şi îmi întoarce capul pentru a mă examina din profil. Apoi îmi dă fotografia să mă uit la ea. În casă o linişte mormântală. Ţiganii toţi, mici şi mari, amuţiseră. Era o fotografie de-a mea luată dintr-un tablou de la Liceul din Lugoj, făcut la sfârşit de an cu elevii clasei a VIII-a. Mi-am recunoscut mutra, deşi era multiplicată pe hârtie ordinară, pentru uzul poliţiilor din ţară şi al jandarmeriei. Am dat din umeri.

În acel moment, când se pregăteau să mă ia în primire, descopăr la uşă un loc gol, între trupurile celor doi soldaţi. Am făcut un salt şi m-am repezit spre acel locşor, în speranţa că se va produce un moment de tulburare şi voi putea ieşi afară. Fiind întuneric, mă puteam pierde repede. Dar şeful de post mi-a tăiat trecerea, prinzându-mă în braţele lui vânjoase. Ceilalţi doi jandarmi au tăbărât şi ei pe mine şi am căzut toţi patru peste priciul cu copii. Copiii erau dedesubt, eu peste ei şi jandarmii deasupra mea. Atunci din tată casa s-a ridicat un urlet fioros. Copiii urlau sub noi, ţiganii tineri şi bătrâni urlau:

În sfârşit copiii au ieşit cum au putut, urcându-se în paturi. În acel moment, slăbind presiunea jandarmilor, fac o nouă mişcare să mă smucesc din mâna lor.

S-a petrecut în acea clipă, în interiorul meu, o curioasă transformare. De unde până atunci m-am zbătut ca o fiară să nu cad în mâna duşmanului, ştiind ce soartă mă aşteaptă, din acel moment o pace miraculoasă s-a aşezat în suflet. Nici groază, nici tulburare, nici rezistenţă, nici lacrimi. Se părea că o boare nevăzută mă mângâia şi-mi dădea linişte. M-am încredinţat destinului.

Jandarmii, sub supravegherea şefului de post, care închidea drumul spre uşă, au început să mă lege. Cu nişte frânghii mi-au legat mai întâi mâinile la spate, întorcându-mă pe podele; apoi pentru mai multă siguranţă, mi-au legat tot la spate şi braţele. Mi-au ridicat apoi capul şi mi-au pus pe el un sac. Puteam respira, dar nu mai puteam vedea. Nu distingeam decât lumina de întuneric. Sacul mi l-a legat la gât cu o sforicică. Când unul din jandarmi îmi făcea nodul la gât, aud pe şeful de post că-i şopteşte:

Toaleta arestatului se terminase. Puteam porni spre post. La plecare, şeful de post m-a avizat să nu fac vreo mişcare că el stă în spate şi trage. Ferecat în felul acesta, am pornit la drum. Bine înţeles că jandarmii n-au binevoit să-mi tragă ghetele. Le-a ridicat unul şi pe mine m-a lăsat să merg în picioarele goale.

Drumul până la post n-a durat mult, dar pentru mine a fost un calvar. Nu-mi făceau legăturile atât de rău, cât picioarele. Cu capul în sac nu vedeam nimic. De braţul drept şi stâng, eram prins zdravăn de doi dintre ei, iar al treilea mergea în spate, ţinând lanţul care îmi atârna de picior. Cum funcţiunea umorului nu dispare nici în momentele cele mai tragice ale vieţii (Galgenhumor), mă gândeam că sunt escortat la post, cum ţăranii duc porcii la târg. Îi leagă cu un lanţ de unul din picioarele din spate şi îi mână din urmă.

Instinctiv fac o mişcare bruscă şi îmi schimb poziţia. Mâinile alunecă de pe gât. În clipa următoare un pumn groaznic se prăvăleşte în direcţia ficatului. Probabil era o lovitură învăţată în şcolile de jandarmi, servind ca să reducă la neputinţă pe arestaţi. Curios că nu am simţit durere şi nici nu am ameţit. Dar m-am liniştit. Din nou nişte mâini mă pipăie la gât. Căutau nodul de la sforicică şi eu le încurcasem treaba. Îmi ridică sacul şi văd că mă aflu într-o odaie mai spaţioasă, care părea a fi o cancelarie. Mă uit cu nelinişte împrejur. Acum ce va urma? Văd faţa severă a şefului de post şi mutrele inexpresive ale celor doi jandarmi în termen. Mai în fund, îndărătul unei mese, mai descopăr alte două persoane: un bărbat îmbrăcat în haine domneşti şi altul, în haine ţărăneşti. Trebuie să fie autorităţile locului. Mi se scoate lanţul de la picioare, dar rămân cu mâinile legate la spate.

Numele ce-l rostisem la întâmplare când fusesem prins, devenise acum o piesă de salvare. Mă agăţam de el cu disperare. Îmi ziceam că trebuie să câştig timp. Cum? Prelungind cât mai mult această stare de incertitudine. Evenimentele se precipitau şi nu se ştie ce poate interveni mâine. Sigur că până la urmă mă vor descoperi, după ce vor întreprinde cercetări la Slatina. Dar asta înseamnă două-trei zile în plus de viaţă. Dacă află cine sunt, risc să fiu împuşcat aici şi justificarea nu lipseşte: am fost împuşcat la trecerea frontierei. Nimic mai natural, mai ales după focurile de armă de la Lăţunaş. Dacă mai există vreo salvare, apoi tocmai în prelungirea agoniei.

– Nu v-am spus că mă cheamă Constantin Popescu? Dacă nu credeţi, cercetaţi!

Ancheta lua o întorsătură gravă. Iar mă găseam în alternativa să pier sau să-mi declar identitatea, ca atunci când am coborât în sălaşul de ţigani. Nu simţisem durerea şi tocmai asta mă neliniştea. Încasam lovituri ca o nălucă. Ca şi cum nu eram eu. Ce se întâmplă cu mine? Nu mai reacţionează organismul? În schimb inima iar se pusese în marş, izbind în piept ca o locomotivă. Avea întreruperi frecvente şi iar pornea în galop ca o nebună. Dacă mă mai lovesc, pot să am un colaps.

– Nu v-am spus eu că e trimisul lui Hitler. Nu vedeţi cum vorbeşte? Auzi să-i bată pe Franţuji!

Mi-a aruncat o pătură jos. Dar înainte de a mă trânti pe podele, mi-a desfăcut mâinile şi m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceva. Am cerut o cană cu lapte. S-a dus în odaia vecină, unde era locuinţa lui. Peste câteva minute apare în uşă o româncă înaltă, frumoasă şi curată. După ea doi copilaşi. În mână ţinea o cană cu lapte, pe care mi-o întinde cu milă. Am sorbit-o cu nesaţ şi i-am dat-o înapoi. Ce contrast între această fiinţă şi bruta de jandarm, soţul ei!

Doi jandarmi, cu puştile încărcate, m-au păzit toată noaptea.

Am dormit îndată, frânt de oboseală. Spre ziuă am avut un vis frumos. Se făcea că eram la Berlin cu camarazii mei, la o masă şi beam bere. Eram bine dispuşi şi încrezători în steaua noastră. Deodată simt o mână grea pe umăr care mă zgâlţâie. Deschid ochii şi nu-mi venea să cred că mă găsesc în acea încăpere tristă, înconjurat de fiinţe necunoscute. Eram sigur că sunt victima unui coşmar. Mă scutur cu putere, aşa cum faci când eşti pe jumătate trezit şi vrei să alungi fioroasele imagini. Un zuruit sinistru de lanţuri şi durerile ce le-am simţit când am vrut să mă eliberez de ele m-au convins că nu visez.

Era zi de Luni şi trebuie să fi fost pe la 7 dimineaţa, când m-am sculat de pe podele ajutat de soldaţi, cu cătuşele la mâini şi la picioare. Somnul profund mă întremase într-o oarecare măsură. Nu mi s-a dat nimic de dimineaţă, o bucată de pâine sau puţină apă să-mi trec peste ochi. N-a mai apărut nici cana cu lapte, îmbiată de o mână albă de femeie, cu privirea miloasă.

Înfăţişarea mea trebuie să fi fost ca a unui om sălbatic. De sus şi până jos eram murdar de noroi, cu părul vâlvoi şi pe alocuri însângerat, cu un ochi tumefiat şi cu nenumărate zgârieturi pe mâini.

– Se înnoptase şi m-a fost teamă. Mă gândeam că porţi pistol. Dar am alarmat toate posturile şi nu mai puteai scăpa.

– Cum ai putut trece şanţul ăla? Doamne fereşte! Eu eram sigur că îţi frângi gâtul, adaugă şeful din Lăţunaş cu uimire.

Şerban triumfa. Parcă-i pleznea tunica pe el de mândrie. Se citea pe faţa lui conştiinţa marii isprăvi săvârşite. Ceea nu izbutise să facă întreg aparatul Statului, realizase el, un obscur şef de post dintr-un sat obscur. Viaţa lui va lua un alt curs.

Aud un uruit de maşină afară, înotând cu greu prin noroiul drumului. Uşa deschide şi rămân încremenit. Cine intrase? O bună cunoştinţă de-a mea din Lugoj, căpitanul de jandarmi Popescu, ajutorul Şefului Legiunii de Jandarmi din judeţul Severin, maiorul Cartianu. Cu ei ajunsesem în 1937, înainte de alegeri, la o înţelegere. Ei nu mai reacţionau la propaganda şi activităţile noastre.

Nu s-a vorbit nimic pe tot parcursul. Din când în când doar câte o indicaţie dată de căpitan şoferului. Călătoria trebuie să fi durat vreo trei ore. Nu-mi aduc aminte de nimic, nici de rută nici de peisaj nici de localităţi şi nici de oameni. Eram prea absorbit în mine însumi. Ce mă aşteaptă la Timişoara? Voi apuca oare pe mâinile lui Gritta, chestorul poliţiei, sau voi fi transportat fără oprire la Bucureşti? Unde încep bătăile, schingiuirile, la capătul cărora mă aşteaptă moartea.

– Ei, hainele D-tale, pe care le-ai lăsat la Lăţunaş.

Mi s-a adus un ciubăraş cu apă caldă şi am început să mă spăl. M-am spălat mai întâi pe faţă şi piept şi apoi, în aceeaşi apă, mi-am vârât şi picioarele hodorogite. Soldaţii se uitau cu milă la mine. Cine ştie câţi dintre ei nu erau legionari! N-am observat la nici unul dintre jandarmii în termen vreo sclipire de ură. Mi-am îmbrăcat apoi cămaşa, cravata şi hainele. Singure ghete, înroşite de apă, erau într-o stare jalnică şi nu se potriveau cu eleganţa costumului.

După aceste acte banale, căci omul le repetă în fiecare zi, dar care pentru mine aveau o valoare enormă în împrejurările acelea de slăbiciune, oboseală şi murdărie, părea că eram un alt om, părea că renăscusem. Reluasem aspectul unei persoane decente. În special hainele îmi ridica categoria, chiar dacă eram în lanţuri.

Surprizele nu se terminaseră. Mă aşezasem pe marginea unui pat, când îl văd pe maior că vine la mine şi mă întreabă pe un ton blând dacă m-am săturat şi nu mai doresc ceva să mănânc. M-am uitat la el cu un aer neghiob. De când un deţinut şi un deţinut de talia mea, care a ţinut în şah întreg aparatul de Stat, îşi poate exprima astfel de dorinţe? Ce e arestul, hotel? Credeam că îşi bate joc de mine şi atunci i-am răspuns şi eu cu aceeaşi monedă:

M-am aşezat pe marginea patului cu o oarecare îndoială dacă mă pot atinge de ele. Organismul era atât de sleit, atât de lipsit, în primul rând de energie, încât le-aş fi mâncat pe toate dacă nu mi-ar fi fost ruşine de soldaţii din sală, care se uitau cu jind la ele. Ei, săracii, cine ştie când aveau bani să-şi cumpere o prăjitură! Am păstrat o parte şi le-am înapoiat.

Am fost lăsat apoi să mă odihnesc. Cum era şi firesc, m-am dedat la fel de fel de speculaţii în legătură cu cartonul de prăjituri, care luase pentru mine proporţii gigantice. Oare ce se ascunde îndărătul lui? E un simplu gest umanitar sau are o semnificaţie politică? E o schimbare de tratament? E vreun ordin venit de la Bucureşti? Poate direct de la Ghelmegeanu, Ministrul de Interne? Cel mai derutat era însă zbirul meu Şerban, care nu ştia ce să mai creadă. Se simţea personal ofensat de atenţia ce mi se acordă.

Pe la orele 1, vine din nou maiorul de jandarmi şi mă anunţă că a primit ordin să fiu transportat la Bucureşti cu proximul tren, care este cel care pleacă de la Timişoara imediat după masă. Cunoşteam acest tren, căci îl foloseam ori de câte ori mergeam în Capitală. Avea avantajul că sosea la Bucureşti la orele şase dimineaţa, încât cetăţeanul avea la dispoziţie o zi întreagă ca să-şi rezolve chestiunile.

Apropiindu-se timpul de plecare, mi s-a făcut toaleta de rigoare. Mi s-a pus cătuşele la mâini şi la picioare, iar, ca măsură suplimentară de siguranţă, Şerban mi-a fixat un lănţuşor de cătuşe, pe care-l ţinea în mână. Am părăsit cu regret dormitorul jandarmilor, unde am întâlnit o atmosferă omenească, şi cu inima strânsă m-am urcat în maşină. Ne-am aşezat exact în formaţia precedentă: eu la mijloc, încadrat de şeful de post şi şeful de secţie. În faţă şoferul şi Căpitanul Popescu. Am străbătut străzile Timişoarei până ce am ajuns la gară. Dar aici ne-am oprit în faţa clădirii principale, ci a tras maşina în afara ei, pe un loc viran. Am fost scos din maşină şi trecut peste liniile de garaj până la un vagon de clasa a III-a, ce aştepta singuratic. Se vede că fusese în mod special pregătit pentru transportul meu.

Am fost aşezat cam în mijlocul vagonului pe o bancă pentru şase persoane. Eu şedeam la mijloc, flancat de nelipsitul meu cerber, Şerban, şi de şeful lui de secţie. În faţa mea, pe cealaltă bancă luase loc căpitanul Popescu, însoţit de doi plutonieri necunoscuţi. Credeam că aceasta e toată garda şi voi rămâne singur cu ei. Nu înţelegeam de ce n-au ales un compartiment de şase persoane şi nu un vagon întreg de clasa a III-a, unde puteau călători 70-80 de persoane. Nedumerirea mi s-a risipit când am văzut că vagonul începe să se populeze de grade superioare de jandarmi. Toţi înarmaţi. Până la urmă am numărat cel puţin 30 de plutonieri şi plutonieri-majori, majoritatea oameni în vârstă. Se făcuse o concentrare din întreg judeţul Timiş. Eram transportat la Bucureşti cu o pază excepţională. Se temeau, probabil, că trecând trenul prin judeţul Severin, legionarii să nu organizeze vreun atac, la oprirea într-o gară.

Firava speranţă ce mi-o trezise cartonul cu prăjituri şi întrebarea maiorului, se spulberase. Numai era nimic de făcut decât să-mi împlinesc destinul. Tulburat pentru o clipă de manifestările de la Timişoara, am revenit la liniştea omului care ştie că soarta îi este pecetluită. De moarte eram sigur şi ceea ce mă preocupa şi speria era numai natura ei. Cum mă vor omorî? Mă vor ucide în bătăi? Ca Vucu, Nadoleanu, Iovu şi alţii, la Centrul jandarmilor de la Băneasa, unde comandau fioroşii maiori Dinulescu şi Macoveanu, care au ucis şi pe Căpitan? Voi fi spânzurat în celulă ca locotenentul Dumitrescu, simulându-se o sinucidere? Voi fi sugrumat cu mâinile îndrum spre crematoriu, ca Gheorghe Clement sau Victor Dragomirescu? Când va sosi acest moment, le voi cere o singură favoare: să fiu împuşcat. E moartea cea mai uşoară. Aceasta tocmai în numele faimei ce mi-am câştigat-o în decursul acestor ani. Am fost un adversar temut şi pot să-mi împlinească această dorinţă.

După ce vagonul s-a umplut cu toţi jandarmii destinaţi să mă escorteze până la Bucureşti, a fost remorcat până la trenul Timişoara-Bucureşti, care aştepta în staţie, şi agăţat la sfârşitul lui. Lumea se urca în tren, pentru a porni spre diverse destinaţii. La capetele vagonului, vegheau jandarmi care împiedicau oamenii să intre în el. Aceştia se uitau la geamuri cu mirare, unde nu se vedeau decât şepci militare şi apoi se îndepărtau repede.

În sfârşit trenul se pune în mişcare. Mă pregătesc, cu emoţie şi strângere de inimă, să revăd locurile pe care le cunoşteam aşa de bine de când am descins în Banat. Fusesem şeful Regiunii a X-a şi nevoile luptei şi organizării mă purtaseră în lungul şi latul celor trei judeţe. Marşuri, întruniri, consfătuiri. În special judeţul Severin, a cărui organizaţie am creat-o de la alfa la omega, îmi era cunoscut ca în palmă. Pot să spun că n-a fost sat, pe toată întinderea lui, de la Dunăre până la Mureş, pe care să nu-l fi călcat.

Cu cât mă apropii de Lugoj, inima îmi bătea mai tare. În acest oraş am fost profesor de liceu între anii 1936-1938, transferat de la Caransebeş. Locuiam într-o casă pe o stradă paralelă cu linia ferată. Toate trenurile care coborau spre Dunăre treceau la câţiva metri de ferestrele casei noastre. Era o casă frumoasă, de curând construită, de un şvab, Mollitor. Avea şi o grădină mare. Ne simţeam bine în ea. Toată ziua, soare şi lumină. Când plecam spre Caransebeş sau Bucureşti, soţia mea era la fereastră şi îmi făcea semn cu mâna. Ea mă crede în Germania. Ce va fi de ea când va afla că sunt arestat?

Trenul intră în Lugoj. Oare ştie cineva că eu trec pe acolo? Nu cred, pentru că e prea timpuriu ca să fi aflat ceva. Văd pe jandarmi că privesc cu atenţie pe peron. Nu observă nici o aglomerare, nici o mişcare suspectă şi se liniştesc. Trenul se pune din nou în mişcare. Îndată după barieră, începe strada pe care locuiam eu. Casele se înşiră ca nişte mărgele, toate cu ferestrele spre calea ferată. Se apropie şi casa mea. Soţia renunţase la ea şi îşi mutase mobila la Brad, la familia ei.

Un jandarm păzea la poartă, interzicând să pătrundă cineva. Era înainte de Paşti, când cu marile arestări din Aprilie 1938. Pe la orele două, vine comisarul Firică, şeful Siguranţei locale, şi mă anunţă că voi pleca cu trenul de după masă la Bucureşti şi să-mi fac bagajul, luându-mi toate cele trebuincioase. A accentuat "toate cele trebuincioase", voind să-mi indice că e vorba de o detenţiune mai lungă. Cu el a plecat şi agentul, pentru a-şi lua şi el anumite lucruri, fiind destinat să mă însoţească. Nu mă gândisem până atunci la nici o evadare, căci avusesem prilejul în nopţile precedente. O nouă Jilavă, mă gândeam, sau poate mai rău. Şi pentru nimic. Nu înfrânsesem nici o lege. În 1933-1934 fuseseră legionari care nu se predaseră poliţiei, rămânând ascunşi până la terminarea procesului cel mare şi nu li întâmplase nimic. Atunci era mult mai grav, căi fusese împuşcat Duca şi puteau să cadă bănuielile asupra celor ce fugeau. Dar acuma, nu e aceeaşi situaţie. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident. De ce aceste arestări în masă de căpetenii legionare şi unde se va ajunge?

M-am hotărât să dispar. Cum în casă nu era decât soţia mea, i-am şoptit să plece în oraş, spunând jandarmului că vrea să-mi cumpere ceva de mâncare. Când se va întoarce, nu mă va mai găsi. Şovăind şi plângând, a plecat. Cum s-a îndepărtat, am ieşit pe geam şi am vorbit cu jandarmul prietenos câteva minute, ca să-i dau certitudinea că sunt în casă. În momentul următor, mi-am luat mantaua pe mine şi o bască pe cap, şi am ieşit prin bucătărie în grădina din spate.

Am luat-o spre centrul oraşului. La o cotitură văd pe căpitanul de jandarmi Popescu. Nu-l mai pot evita. Am grăbit pasul şi l-am încrucişat în dreptul unui copac mare, după ce mi-am înfundat bine basca pe urechi. Nu mă văzuse. Ajung în dreptul Episcopiei greco-catolice. Aici era secretar preotul Voştinaru, care nu era legionar, dar bun prieten cu părintele Puşcaş, şeful plasei Buziaş, din judeţul Timiş, care locuia în comuna Ohaba.

Am intrat la Episcopie, am vorbit cu părintele Voştinaru, i-am spus că sunt urmărit şi m-a găzduit două nopţi până ce am putut pleca din Lugoj spre Timişoara şi de aici spre Bucureşti. O altă viaţă începea. De atunci am fost permanent urmărit şi Dumnezeu m-a ferit din nenumărate primejdii. Până acum, când toate sforţările mele de a scăpa, începând de la Ofcea, au fost zadarnice. Voia Domnului! Acum sunt în lanţuri, trecând cu trenul prin mândrul judeţ Severin, păzit de o puternică escortă.

Trenul se opreşte la Caransebeş. Alte amintiri îmi năvălesc în suflet. La Caransebeş am descins ca tânăr profesor în toamna anului 1932 şi aici am început organizarea Gărzii de Fier. Nici ţipenie de legionar. Cine ştie dacă existau pe undeva elemente răzleţe. Se confunda Legiunea cu cuzismul, vagi reminiscenţe din alegerile din 1926, când Liga Apărării luase în judeţul Caraş un număr impresionant de voturi. Am început să desţelenesc terenul cu câteva calfe de cizmari şi câţiva bacalaureaţi, care din lipsă de mijloace, nu mai puteau continua studiile la Universitate. În patru ani, judeţul Severin unul din cele mai puternice din ţară, iar Regiunea a X-a, Banat, a fost clasificată întâia pe ţară, în alegerile din 1937.

Ajungem la Băile Herculane. Aici am înfiinţat o tabără de muncă, pornind de la nimic şi închizându-o, în toamna anului 1936, cu un plus de 6.000 de lei. Veneau darurile din toate părţile. Fusese în inspecţie şi Generalul Cantacuzino. Căpeteniile legionare veneau bucuros în Banat, pentru că găseau o înaltă conştiinţă legionară şi o populaţie extraordinar de primitoare. Profesorul Codreanu, Bănică Dobre, Moţa, Nae Ionescu, Radu Gyr, Vasile Marin, Ion Banea, erau oaspeţii predilecţi ai Regiunii.

Trenul intră în Orşova. Jandarmii respiră liniştiţi. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident pe lungul parcurs de la Timişoara până aici. De acum nu mai au grijă. Şerban scoate o desagă îşi începe să împartă mâncare celor de pe bancă, începând cu Căpitanul Popescu. E ora mesei. Ceilalţi jandarmi fac la fel. Căpitanul Popescu îi face semn lui Şerban să-mi scoată cătuşele de la Mâini. Mi se dă şi mie de mâncare. Pâine bună, ceva salam şi brânză. Mestec încetişor hrana, dar cu gândul departe, la ceea ce mă aştepta la Bucureşti. După ce am terminat, nici o secundă nu-mi lasă Şerban mâinile libere. Din nou îmi fixează cătuşele, cu lănţişorul de siguranţă.

Se înnoptase. Profitând de plecarea cerberului meu din vagon, pentru nevoi particulare, îl întreb pe Căpitanul Popescu cum merge frontul francez.

Privind la feţele jandarmilor, în frunte cu Căpitanul Popescu, nu citeam în ochii lor satisfacţie pentru prinderea mea. Afară de Şerban, care mă privea cu aceeaşi ură înflăcărată şi era mândru de captura lui. În gândul lui de pe acuma gusta răsplata ce o va primi de la Generalul Bengliu.

Dar dacă mă întreabă pentru ce am venit în ţară? Mi-am adus aminte ce făcuse Căpitanul în 1932, când cu complotul studenţesc. Trebuie să aplic aceeaşi strategie. A spune fără nici o rezervă scopul pentru care am voit să intrăm clandestin în ţară. Trebuie spus tot: pregătirea noastră de la Berlin, întâmplările din Iugoslavia, cum am căzut, cine a participat la expediţie. Trebuie să accentuez motivele politice ale venirii noastre.

Îmi făcusem planul de bătălie cu viitori mei anchetatori. Oboseala m-a biruit din nou. când m-am trezit, eram pe la Titu. N-am mai închis ochii. De acum mă apropii de ultima postfaţă a vieţii mele. Din mâinile lor nu mai scap. Trebuie să fie emoţie la Bucureşti, începând de la Rege. Ofiţerii de jandarmi şi comisarii de poliţie trebuie să fie exasperaţi de când mă tot caută. Le-am scăpat de atâtea ori din mâini, încât mi se crease legenda că mă strecor cu cea mai mare uşurinţă din cele mai grele capcane. Îi văd pe toţi cu feţele crispate, gata să se arunce pe mine şi să mă sfâşie.

Se luminase de ziuă. După ce trenul s-a golit de călători, am fost scos din vagon, trecut peste mai multe linii şi îndreptat spre un brek, care aştepta să mă ia în primire, undeva în afară de gară. în faţa maşinii era un maior de jandarmi şi un şofer militar. Am fost aşezat pe o bancă, în mijlocul vehiculului, având, ca de obicei, la dreapta mea şi la stânga mea, pe Şerban şi şeful de secţie. Căpitanul Popescu, cu maiorul de jandarmi, luaseră loc înainte, lângă şofer. Celelalte locuri fuseseră ocupate de o parte din jandarmii care mă însoţiseră. Ceilalţi au fost concediaţi.

Aşa cum mă înfăţişam atunci în faţa ofiţerilor de la Inspectoratul de Jandarmi, nu eram o figură prea recomandabilă. Un ochi era învineţit de pumnul jandarmului, încât de abia se mai distingea. Pe obraz aveam fel de fel de desene de zgârieturi, iar mâinile erau o feerie de împunsături, lovituri şi răni. Călcâiele îmi erau umflate, încât fiecare pas ce-l făceam mă străpungea până la creier. Nu puteam umbla decât foarte încet, călcând ca pe ouă. Singurul lucru bun ce-l aveam şi care îmi dregea puţin aspectul mizerabil erau hainele de la Berlin, noi-nouţe. m-a izbit faptul că nu fusesem luat în primire de Colonelul Gherovici, care fusese mâna dreaptă a lui Bengliu în perioada asasinării Căpitanului şi apoi a masacrelor din Septembrie. Probabil fusese schimbat pentru a-l elimina din contactul cu legionarii.

În mijlocul camerei aştepta în picioare un bărbat brunet, de trăsături regulate şi cu tâmplele argintii. În uniformă, generalul Bengliu avea o ţinută impunătoare. Tot grupul aştepta în poziţie de drepţi lângă uşă. Generalul Bengliu veni spre noi, dă mâna cu toţi cei sosiţi de la Timişoara şi felicită pe Şerban, pentru brilianta lui operaţie. Apoi a făcut semn tuturor să se retragă. Am rămas cu Generalul Bengliu faţă în faţă. Amândoi în picioare. Eu cu spatele spre uşă, iar el cu spatele spre vastul birou, încărcat de mobilă masivă şi cu două ferestre mari spre stradă.

Simţind din declaraţia lui – probabil pentru asta voia să stea de vorbă cu mine – o nuanţă de şovăire şi o încercare de a se justifica, gândindu-mă în altă parte şi la faptul că a primit, probabil, cu satisfacţie vestea de la Timişoara că aş dori să-i vorbesc, am introdus în discuţie un element susceptibil să-i exploreze atât adevăratele sentimente cât şi posibilităţile lui de intervenţie în cadrul maşinăriei dictatoriale carliste:

Nici nu sfârşisem bine vorba cu Generalul Bengliu şi se anunţă sosirea ministrului. Eu rămân în cabinet, în timp ce Bengliu iese în hol şi-l primeşte. După ce-l introduce, Generalul se retrage, făcând o adâncă plecăciune. Ghelmegeanu trece prin birou şi-mi face semn să ies în faţa lui. Fără să mă întrebe nimic, văd că ia o atitudine marţială şi începe o peroraţie pe un ton grav, ca şi cum ar fi fost finalul unui discurs:

– Să nu crezi că-mi este frică de D-ta şi echipele D-tale.

– Am spus prin orice mijloace, revoluţie, atentat, dacă acestea erau ultimele argumente.

Domnule Ministru, vreau să vă precizez că scopul expediţiei noastre de acum nu a fost răzbunarea, cum probabil credeţi, ci un scop strict politic, de politică externă, impus de interesele supreme ale ţării. Vedeam de la Berlin, cu îngrijorare şi durere, cum totul se prăbuşeşte în jurul României, toate alianţele ei. Vedeam că va veni şi rândul României să fie sacrificată şi sfâşiată între vecinii ei. Asta ne-a determinat de astă dată să luăm calea spre ţară şi să ne asumăm aceste riscuri care m-au condus pe mine în faţa D-voastră. Am crezut că nu mai e nici un moment de pierdut, că schimbarea alianţelor tradiţionale se impune vertiginos. Vedeţi ce se întâmplă pe frontul francez. De altminteri, cunoaşteţi punctul nostru de vedere din răspunsul în scris ce l-am dat delegaţilor legionari veniţi din ţară, pentru a fi înmânat Regelui. Am venit în ţară, cum am putut, ca să precipităm încadrarea României în Axă.

– Bine, dar atunci ce-a fost cu manifestul ce l-aţi semnat în 24 Martie şi l-aţi predat şi guvernului german? Aţi atacat regimul şi pe Rege în termeni incalificabili.

Ceea ce m-a izbit atunci şi reţin până astăzi perfect în minte este lipsa lui de reacţiune la grava acuzaţie ce-o azvârleam regimului. Mă întreb până astăzi dacă ştia el ceva de moartea lui Nae Ionescu?

Despre ceilalţi camarazi ştiu că reuşiseră să pătrundă în cele mai înalte sfere ale guvernului şi partidului. Ciorogaru are legături cu Goering şi foarte importante cercuri economice.

În Maikowskistr 2. Era locuinţa mea oficială, care figura pe paşaport. Era inutil să neg aceste date, căci poliţia germană, în schimbul unor contra-servicii, informase poliţia română de refugiaţii legionari de la Berlin şi numele sub care se ascundeau.

În Germania am făcut descoperirea că există o internaţională a poliţiilor, peste deosebirile ideologice.

M-a trecut un fior. Până acum nu am suferit nici o anchetă propriu-zisă. Am avut mai mult discuţii cu persoanele ce le-am întâlnit pe traseul Timişoara-Bucureşti. Întâlnirea cu Ghelmegeanu avea o importanţă deosebită, căci ieşisem de pe linia poliţienească, pentru a mă întâlni cu un membru al guvernului. Cazul meu se convertise în două zile într-un caz politic. Cu toate că Ghelmegeanu s-a purtat brutal cu mine, însuşi faptul că venise să mă vadă arăta încurcătura în care se afla guvernul. Dacă mă trimitea la Siguranţă, pierdeam această poziţie privilegiată. De pe piedestalul politic, coboram în maşinăria de rutină a regimului. Am încercat să evit acest destin şi în momentul când Ghelmegeanu a ridicat telefonul pentru a anunţa Siguranţa, am pus mâna pe mâna lui şi l-am împiedicat să vorbească, zicându-i:

– D-le Ministru, cu toate că m-aţi tratat cu toată asprimea, am văzut că v-a interesat enorm partea politică a declaraţiilor mele. Pe baza acestei constatări, îmi permit să vă fac o sugestie: nu mă trimiteţi la Siguranţă, pentru ca aceste discuţii să poată continua. În momentul ce voi fi transferat la Siguranţă, acest lucru se va auzi, se va scrie poate şi în gazete, şi cum toţi cei din afară cunosc metodele ce se aplică aici, se va crea în ţară o tensiune care va sfărâma orice posibilitate de înţelegere sau dacă se va face, va avea umbrele şi neplăcerile ei.

A pus mâna din nou pe telefon şi a spus ceva, un consemn probabil, şi apoi a sunat.

Nici nu trecuse zece minute de la plecarea lui Ghelmegeanu şi apar doi domni care mă iau de subţioară şi mă coboară în curtea interioară a Inspectoratului. Aici mă urcă într-o maşină, iar ei se aşează de-o parte şi de alta a mea, ţinându-mă strâns de braţ. Nu vorbesc nimic. Şoferul dă drumul maşinii. Ieşim pe poartă şi din Piaţa Victoriei o luăm pe Bulevardul Brătianu. În spate observ o altă maşină încărcată cu agenţi. Mă uit la însoţitorii mei. Unul poartă ochelari negri, un bărbat în jurul a 40 de ani, cu o faţă tăioasă. Celălalt e un tip blând, angelic de frumos, cu ochi albaştri.

Maşina intră pe poarta Siguranţei, în partea unde se găseşte arestul ei. O curte înghesuită, închisă din toate părţile de ziduri. De jur împrejur, nişte odăi la parter şi etaj. Cele de jos sunt zăbrelite. Sunt dat în primirea unui om uscăţiv, cu cute adânci pe faţă şi cu o privire rea. Lângă el, un alt individ înalt, osos, cu ochii injectaţi. Un al doilea agent, mai mărunţel şi îndesat, avea o figură mai binevoitoare. Primii doi mă iau de braţe cu putere şi mă smucesc pe nişte scări la etaj. Aici mă îmbrâncesc într-o cameră strâmtă şi lunguiaţă, de acelea de hotel sărăcăcios, mă trântesc pe un pat şi îmi pun cătuşele la mâini şi la picioare. Apoi se aşează tustrei pe scaune şi mă privesc cu un amestec de ură şi curiozitate. Când o să intru la moară? Când o să înceapă bătăile şi schingiuirile?

Cu ochii în tavan, încep să depăn ultimele întâmplările. Acum zece zile eram încă liber, la Ofcea. Mă bucuram cu Tomici şi Petraşcu, în jurul unui pahar de vin, ascultând veştile de pe front. Nici prin gând nu-mi trecea că peste zece zile să fiu în starea de acum, înlănţuit şi redus la neputinţă. Nu cumva sunt pradă unui coşmar? Închid ochii şi apoi îi deschid, în nădejdea că agenţii de lângă mine vor dispărea, trezindu-mă înaltă parte. Dar nu se întâmplă nimic. Cele şase perechi de ochi nu mă slăbesc. "Acum eşti în puterea noastră! Nu ne scapi!" păreau că zic.

Mă aflu pe un pat de fier, deasupra unei pături cazone, cu o perină la cap. Pe câţi legionari nu vor fi schingiuit şi ucis cei de lângă mine? Parcă adulmecă prada şi nările lor freamătă de plăcerea anticipată de a mă transforma într-o masă de carne. Numai să vină ordinul! Duminică seara eram încă liber. Azi e Marţi 21 Mai. Mai aveam în noaptea aceea încă o licărire de speranţă, dar puterile m-au lăsat. În 48 de ore, am trăit o avalanşă de întâmplări. Prins la Clopodia, dus la Timişoara, transportat la Bucureşti, confruntat cu Bengliu şi Ghelmegeanu, iar acum predat anchetei de rutină. Dumnezeu să aibă milă de mine!

Stau singur cu gândurile mele. Nimeni nu vorbeşte nimic. Ca şi cum ne-am supraveghea. La amiază, se rupe tăcerea. Agentul cel uscăţiv, care părea a fi şeful celorlalţi doi, mă întreabă dacă vreau să mănânc ceva. Cum nu luasem nimic în gură de aseară şi emoţiile consumă, am răspuns că da. După o jumătate de oră mi se aduce o mâncare gustoasă de carne cu cartofi, o bucată de pâine şi o cană cu apă. Probabil fusese luată de la un restaurant din apropiere. Am mâncat cu poftă. Citisem că nici condamnaţilor la moarte nule piere pofta de mâncare.

Mai târziu aflai, când limbile se dezlegară, din cine era formată prima mea echipă de pază. Era comisarul Curelea din Brigada Mobilă, cu doi agenţi sub comanda lui. Curelea cel mai rău, cel mai fioros, dintre comisarii de la Brigada Mobilă. Nu descopereai un pic de milă în ochii lui... O privire rece, în care pâlpâia doar pofta de a se azvârli pe o nouă victimă. Agentul de lângă el, înalt, osos, cu ochii injectaţi, era o brută. Dacă apuc pe mâinile lor, vai de bietele oase. Celălalt cu figura de om bun, îmi surâdea din când în când. Cine ştie ce crime are şi el pe conştiinţă?

După masă, pe la orele două, mi se desfac cătuşele şi sunt condus în cabinetul lui Nicki Ştefănescu. Cobor nişte scări înguste, urc altele, până ce ajung în partea dinspre Bulevard a edificiului, unde să găsesc birourile. Mă ia în primire tipul blond din maşină, care, după felul cum trata pe însoţitorii mei, părea a exercita o funcţiune importantă în cadrul instituţiei. Acesta mă introduce în cabinetul Directorului. Când intru, descopăr la birou pe celălalt personaj din maşină, purtând tot ochelari negri, dar de culoare mai deschisă. Acesta e faimosul Moruzov, îmi zic în sinea mea, omul care deţine toate secretele Statului şi care, pentru a părea român, şi-a luat numele de Nicki Ştefănescu.

Un uşor tremur se ridică din toată fiinţa mea. Dar mă stăpânesc şi faţa îmi rămâne nemişcată. Doar inima galopează. Stau în picioare, iar Moruzov pe scaun, de partea cealaltă a biroului. Mă fixează îndelung. Eu nu pot să-i urmăresc expresia ochilor din cauza ochelarilor întunecaţi. Îşi examinează duşmanul învins, înainte de a-l preda morţii. Ca Armand Călinescu, care, înainte de a-i trimite la moarte pe legionarii prinşi în Februarie 1939, Vucu, Nadoleanu, Iovu, i-a vizitat pe acei care voiau să-l răpună şi pentru a le azvârli o ultimă sfidare.

– Dar ce-ai păţit la ochi?

– Uite ce e, Domnule Sima, te rog să răspunzi la întrebările mele fără ocolişuri şi să spui tot ce ştii, căci altminteri punem ciomagul şi ştii că ciomagul e mai tare decât pielea.

– Nici n-am ce ascunde, Domnule Director. Lucrurile petrecute le cunoaşteţi şi D-voastră tot aşa de bine, poate chiar mai bine. Cât priveşte motivul pentru care m-am întors în ţară şi planurile cu care am venit, le-am mărturisit clar şi categoric D-lui Ministru Ghelmegeanu. Camarazii care m-au însoţit cred că sunt toţi arestaţi până la ora actuală, iar în ţară n-am ajuns să întreprind nimic, fiind prins la câţiva kilometri de frontieră.

Văd că se apleacă şi aprinde un bec colorat, care se afla chiar pe masa lui. Probabil că era un semnal ca să asculte cineva conversaţia. Poate de la Palat. Aceasta se întâmpla regulat când vorbeam cu el.

În cursul acestor reconstituiri, s-a petrecut însă ceva ciudat, care a schimbat atmosfera dintre anchetator şi anchetat. Nicki Ştefănescu se încălzise, se pasionase, dar nu pentru anchetă, al cărei obiect trebuia să fie de a smulge de la mine cât mai multe amănunte privitor la organizaţia legionară, ci pentru latura mai ascunsă a acestei încleştări de moarte între Legiune şi regim. Pierduse firul anchetei, se înfunda din ce în ce mai mult în excitaţia mintală ce i-o provoca un şir de întâmplări senzaţionale. Îl interesa mai mult să afle cum s-au strecurat prin mâna lui, el care avea conducerea supremă a operaţiilor de urmărire a legionarilor, fie eu fie alţi camarazi. El cunoştea aproape tot din declaraţiile făcute ulterior de legionarii prinşi şi amestecaţi în aceste peripeţii, dar îi lipseau anumite elemente şi voia să ştie exact cum s-au petrecut miraculoasele salvări. De la anchetă am ajuns la un fel de dialog, în cursul căruia unul sau altul completam ceea ce nu ştia celălalt, amănunte care dădeau un mai mare relief unei întâmplări oarecare. Eram ca doi rivali, care întâlnindu-se pe un teren neutru, îşi oferea unul altuia plăcerea de a-şi povesti cursele ce şi le-au întins reciproc.

În cele patru zile de anchetă, am abordat numeroase subiecte, fără a exista o continuitate, nici chiar o ordine cronologică. Am intrat în probleme politice, problema mişcării, asasinarea Căpitanului, motivaţia atentatelor din Noiembrie 1938, cazul Ştefănescu-Goangă, evadările lui Vasile Christescu şi Alecu Cantacuzino, reorganizarea mişcării după asasinarea Căpitanului, arestările din Ianuarie 1939, laboratorul din Strada Oarcă, aruncătoarele de flăcări, fuga în Germania, revenirea lui Miti Dumitrescu, atentatul contra lui Armand Călinescu.

Întâmplarea e în legătură cu fuga în Polonia al celui de-al doilea grup legionar, format din Nicolae Petraşcu, Viorel Trifa, Titi Cristescu şi locotenentul Anghel Dragomir.

Primul grup, constituit din Preotul Borşa, Nicolae Horodiceanu şi Stelian Stănicel, părăsise ţara prin nordul Bucovinei, în 15 Decembrie 1938. Poliţia din Bucovina aflase de trecerea acestui grup şi, ca urmare, întărise măsurile de pază la frontiera cu Polonia. Aflând de acest lucru, am întărit şi eu protecţia celui de-al doilea grup. Ei vor fi însoţiţi de Proca până la frontieră şi de doi ofiţeri. Ofiţerii la care am făcut apel pentru a-i conduce au fost locotenentul Maricari şi locotenentul Florin Gârcineanu, fratele lui Puiu Gârcineanu.

Trecerea grupului Petraşcu fusese prevăzută pentru ziua de 8 Ianuarie 1939. Cel mai târziu a treia zi, Proca trebuia să se întoarcă şi să raporteze ce-a făcut. Dar termenul trecuse fără ca Proca să apară. După arestările de la începutul lui Ianuarie, după explozia din Strada Oarca, mă gândeam cu groază acuma să nu se întâmple şi a treia nenorocire. În sfârşit, în 13 Ianuarie 1939, omul nostru de legătură, Dr. Borcănescu, în casa căruia ne întâlneam de obicei, îmi dă de veste că s-a întors Proca cu misiunea îndeplinită, dar că echipa însoţitoare a avut de suferit. El este urmărit şi temându-se să mai vină prin centru şi-a găsit o gazdă pe la marginea Capitalei, în Strada Gh. Popescu Nr.6, unde mă roagă să-l caut, chiar astă seară. Extraordinar de fericit că cel puţin grupul Petraşcu a scăpat din ghearele poliţiei, am acceptat imediat întâlnirea propusă de Proca, fără să mă gândesc la altceva decât la groaza ce-i intrase în oase. Cum nu ştiam unde e această stradă şi nici măcar cartierul în care se află, l-am rugat pe Dr. Borcănescu să mă conducă până la noua gazdă a lui Proca.

Era o uliţă întunecoasă din apropierea Cimitirului Bellu. Un capăt al ei cobora spre Sanatoriul de Tuberculoşi Filaret, iar celălalt urca spre Strada Pieptănari. Aceasta din urmă era o stradă mai largă şi bine luminată. Începea din faţa Cimitirului Bellu, unde se aflau şi staţiunile terminale ale tramvaielor 12 şi 20, şi se prelungea până la marginea Capitalei.

Eu rămân la poartă şi Dr. Borcănescu intră în casă pentru a-l aduce pe Proca. După un minut se întoarce cu el. Ne strângem mâinile în tăcere. În acel moment, Dr. Borcănescu se desparte de noi şi o ia în direcţia Sanatoriului de Tuberculoşi. Noi doi urcăm spre Strada Pieptănari şi când să ajungem la încrucişare, pornim la stânga, în direcţia Cimitirului Bellu, cu gândul să luăm tramvaiul. Mergem la pas cum îmi era obiceiul, pentru a nu atrage atenţia.

Ceea ce m-a izbit pe Strada Pieptănari, la ora aceea şi cu frigul acela, era neobişnuita mişcare de oameni. De-o parte şi de alta a străzii, pe trotuare, văzui pâlcuri de oameni. Câte doi, câte trei, fie că stăteau pe la colţuri fie că se plimbau. Ceva mai departe, dăm de o maşină oprită. Doi indivizi erau aşezaţi sub roată, reparând ceva, în timp ce alţi doi şedeau în maşină. Ce să fie?

Deşi nu ni se întâmplase nimic, neliniştit de animaţia ce-o arăta această stradă îndepărtată de Centru, într-o seară geroasă de iarnă, cum trecem de maşină, îl iau pe Proca de braţ şi traversăm strada pe trotuarul celălalt. Dar în loc să ne continuăm drumul spre staţiunea de tramvai din faţa Cimitirului Bellu, o luăm înapoi pe Pieptănari, în direcţia de unde am venit. Nu observ nici o mişcare suspectă. Lumea de pe stradă fumează, gesticulează şi se plimbă fără să ne dea atenţie. "Poate nu e nimic, zic lui Proca, o simplă închipuire, dar ca măsură de precauţiune hai să dispărem din acest loc populat". Mergem pe Pieptănari cu acelaşi pas agale, fără să fim deranjaţi de nimeni, până ce dăm de o stradă la stânga. O luăm pe ea cu gândul să ieşim de pe artera principală. Dar strada nu se lungeşte mult. La stânga se deschide o altă stradă, paralelă cu Pieptănari.

Apucăm pe ea în speranţa că ne vom putea pierde urma. Dar ajungând la capătul ei, constatăm că se înfundă din nou în Strada Pieptănari, printr-un apendice paralel cu primul. La capătul străduţei care dă în Pieptănari, vedem două persoane sub lumina unui felinar. Ne întoarcem până la capătul celălalt şi prim spre Pieptănari. Şi aici descoperim două umbre. Eram prizonierii unui sistem de străzi în patrulater şi nu ne puteam mişca decât în marginile lui. O luăm iar înapoi şi neştiind ce să facem, intrăm într-o curte, cu gândul să ne prefacem că întrebăm de cineva. Poarta e deschisă, dar geamurile de la casă nu sunt luminate. Probabil stăpânii nu sunt acasă. Nici lătrat de câine nu se aude. Batem la uşă. Nici o mişcare. Batem la geam. Nu răspunde nimeni. Ce să facem? Parcă nu m-aş întoarce nici în stradă. Riscăm să atragem atenţia vecinilor, căci cine se plimbă la ora asta în frig şi în noapte? Nu ne rămâne decât un singur drum: trebuie să mergem înainte. În faţa noastră, lipit de curte, se ridica un zid înalt. Nu ştim ce e dincolo. Poate o stradă sau o altă curte. Ne căţărăm pe nişte coteţe şi ne urcăm pe zid. Facem zgomot din cauza tinichelei de pe acoperişul lor. Câinii mahalalei ne-au simţit şi încep să latre. E un cor infernal pe toate glasurile. Numai să nu iasă vecinii din casele alăturate, unde se vede lumină. Într-un efort disperat ajungem pe muchia zidului şi, în lătratul de câini, coborâm de partea cealaltă. Stăm pitiţi o clipă şi scrutăm locul. Respiraţia ni se taie.

Am ajuns în tovărăşia morţilor. Suntem într-un cimitir. Sărim şi ne ascundem îndărătul unei pietre funerare. Ce aventură fără sens! Ne-am speriat ca nişte proşti de nişte oameni care se plimbau pe stradă fără nici un gând rău. Uitându-ne la inscripţiile de pe morminte, mai descoperim că ne aflăm într-un cimitir evreiesc. Nu putem înnopta aici. După ce s-au potolit câinii, ne ridicăm încetişor şi o luăm pe aleea principală. La capătul ei, descoperim o poartă. Poarta e întredeschisă. Un om stătea proptit de ea şi fluiera a urât. Nu mai putem da înapoi. Ne-a auzit şi a întors capul spre noi.

– Nu, Domnule Comandant, nu e bine. Trebuie să dispărem din acest loc. E înţesat de agenţi.

Din nou proteste disperate. Să nu mergem la Cimitirul Bellu, să nu mergem la tramvai. Ne prind. Cu părere de rău cedez insistenţelor lui şi o luăm în direcţia opusă Cimitirului Bellu, pe şoseaua Bucureşti-Olteniţa. Contaminat de panica lui, mai mult alergam decât mergeam. După vreo trei sferturi de oră de marş forţat, ne oprim. Nu puteam merge până la capătul şoselei, căci pe acest drum nu ne întoarcem în oraş. Ne hotărâm să tăiem locul viran din stânga, în aşa fel încât ocolind Cimitirul Bellu, să ajungem dincolo de el, undeva pe Calea Şerban Vodă, şi de aici să luăm tramvaiul. Dar după câteva sute de metri, numai putem înainta. Simţim terenul moale şi lunecos sub picioare.

Pe acest câmp se depozitau gunoaie şi eram în primejdie să ne frângem gâtul sau să ne înfundăm în grămada de gunoaie. Ne întoarcem şi, în lipsă de altceva mai bun, ne continuăm drumul pe şosea, spre ieşirea din Capitală.

De când tot umblăm trebuie să fi trecut vreo două ore. Ne uităm la ceas. E trecut de zece. Trebuie să ne întoarcem, căci altminteri nu mai apucăm tramvaiul. De astă dată Proca nu se mai opune. S-a convins şi el, probabil, că ne-am speriat degeaba. Până când ajungem la staţiunea de tramvai din faţa Cimitirului Bellu, se face ora 11. Locul e pustiu. Nu se observă nici o mişcare. Dispăruse şi lumea de pe Strada Pieptănari, pe care o puteam contempla departe, căci cădea perpendicular pe şosea. Tramvaiul se pune în mişcare. Respirăm uşuraţi. Nici la staţiile următoare de pe Calea Şerban Vodă nu se urcă nici o mutră suspectă. Intrăm în oraş. De abia atunci se luminează la faţă Proca, îşi reia aerul lui degajat şi vesel şi începe să-mi povestească ce s-a întâmplat în Bucovina. Au fost surprinşi de jandarmi tocmai în momentul când grupul era pe punctul să treacă. Petraşcu şi însoţitorii lor au rupt-o la fugă în direcţia graniţei poloneze, au trecut un râu prin apă până la brâu, şi numai cu mare greutate au ajuns de partea cealaltă. Atunci furia următorilor s-a descărcat contra însoţitorilor. După câte ştie el, cei doi ofiţeri nu au avut nimic de suferit. Din respect faţă de uniformă, jandarmii nu au cutezat să-i aresteze sau să-i chestioneze.

Şi aşa a rămas el singur victimă. De la frontieră a fost transportat de urgenţă la Siguranţa din Bucureşti, unde a început ancheta. A fost groaznic chinuit ca să spună unde e "Comandamentul". Nemaiputând răbda, a spus să fie condus în faţa lui Nicki Ştefănescu, căci vrea să declare. Dar pe drum s-a întâmplat minunea. Poarta Siguranţei era deschisă şi profitând de un moment de neatenţie al agentului care îl însoţea, a fugit în stradă. S-a dat alarma. un stol de agenţi s-a luat după el, dar fiind iute la picior, şi-a pierdut urma. Eu îl priveam cu admiraţie şi nu mai puteam de bucurie.

Când am trecut cu tramvaiul dincolo de Dâmboviţa, ne-am coborât şi apoi mi-am luat rămas bun de la Proca, cu gândul să mă duc la gazda mea, unde niciodată nu aduceam pe nimeni. Dar Proca nu voia în ruptul capului să se despartă de mine. El nu are unde să doarmă, îmi spune. A fost silit să declare locuinţa lui şi nu ştie alta unde să se ducă. Casa din Strada Gh. Popescu nu-i mai pare sigură, după ce le întâmplate astă seară. Atât de mult s-a rugat să-l iau cu mine încât pentru prima oară am făcut imprudenţa să-mi descopăr ultimul meu refugiu.

De aici înainte Proca mi-a dat o versiune falsă a celor întâmplate. N-a fugit, cum spunea el, de la Siguranţă, ci a consimţit să mă predea. Cum nu-mi cunoştea domiciliul, au făcut împreună planul cum să mă captureze. De altă parte, Proca nu voia să se afle că el este denunţătorul. Trebuia imaginat ceva ca din toată afacerea asta el să iasă fără pată. Atunci a simulat chemarea mea prin Dr. Borcănescu, într-o stradă de la marginea Bucureştilor, pentru ca să facă plauzibilă versiunea evadării lui de la Siguranţă şi teama lui de urmărire. Dacă eu cădeam, nu el era responsabil, ci reţeaua de agenţi care i-au descoperit refugiul. Odată cu chemarea mea în Strada Gh. Popescu, a fost concentrată toată brigada mobilă pe Strada Pieptănari. Aşa se explică mulţimea de oameni ce-am întâlnit-o pe această stradă la ora aceea. Capturarea mea trebuia să se întâmple pe Strada Pieptănari, în dreptul maşinii. Şi acum să ascultăm "depoziţia" lui Nicki Ştefănescu:

– Domnule Sima, te înşeli asupra lui Proca. Te-a predat şi erai în mâinile noastre. Trebuia doar să sărim pe D-ta şi să te dezarmăm. Ştiam că porţi revolver şi vei trage. Voiam să te prindem viu, ca să scoatem de la D-ta toată reţeaua teroristă. Oamenii ce i-ai văzut plimbându-se sau stând prin colţuri era tot efectivul brigăzii mobile, 40-50 de oameni. Eu conduceam operaţiile. De la intersecţia străzii Gh. Popescu cu Pietănari până la Cimitirul Bellu se desfăşurase în ordine de bătaie toate forţele noastre. Dacă ai fi scăpat de unii şi ai fi încercat să fugi, ai fi dat de alţii. Nu mai era posibilă scăparea.

Îmi reamintesc scena şi un tremur se ridică din toată fiinţa. Parcă trăiesc acum acel moment de primejdie, de care atunci nu mi-am dat seama.

– Să vezi. D-ta cu Proca aţi venit pe Pieptănari şi vă apropiaţi de maşină. Ca să nu trezim bănuielile, doi agenţi se prefăceau că repară ceva sub roţi... Comisarul Mănăilă era gata să se repeadă la picioarele D-tale, ca să te trântească la pământ şi să îţi pună cătuşele. În acel moment noi toţi eram pregătiţi să sărim D-ta. Dar ce s-a întâmplat? Un tâmpit de agent din perechea din spate i-a făcut semn lui Mănăilă cu mâna că nu eşti D-ta! Mănăilă, avertizat de acest agent, v-a lăsat să treceţi.

– Bine, întreb eu nedumerit, dar comisarul Mănăilă îl cunoştea pe Proca. Cum de ne-a lăsat să trecem? Proca s-a ţinut de cuvânt şi m-a dat pe mâinile D-voastră. Putea să-şi dea seama că persoana ce se afla cu Proca sunt eu.

– Proca ne spusese că D-ta vei veni la locul de întâlnire cu Dr. Borcănescu şi ni l-a descris pe acesta ca pe un tip mărunţel, slăbuţ, cu ochelari. Agenţii erau pregătiţi să sară pe perechea în care figura Dr. Borcănescu. Agentul din spate, care a făcut semn lui Mănăilă să nu vă atace, cunoştea pe Proca, dar şi-a închipuit că acesta e în tovărăşia unuia dintre ai noştri, în aşteptarea perechii celeilalte. Te-a confundat pe D-ta cu un agent. Plecarea lui Borcănescu a înlesnit frauda. Noi nu te cunoşteam pe D-ta şi de aceea trebuia să ne orientăm după unul mic, slab, cu ochelari, în tovărăşia căruia trebuia să vii la locul de întâlnire. Proca a fost corect cu noi şi numai gestul acelui tâmpit de agent te-a scăpat.

– Bine, dar atunci de ce l-aţi împuşcat pe Proca, dacă el şi-a ţinut cuvântul şi m-a dus la locul fixat de D-voastră?

– L-am prins. Când a fost din nou în mâinile noastre, a strigat: "Staţi, nu mă bateţi, că spun unde e Sima". Iar erai în mâna noastră şi iar a intervenit destinul. În seara când trebuia să te călcăm în casa din Strada Câmpului, D-ta ai luat trenul spre Arad. La ora opt seara ai plecat D-ta şi îndată după miezul nopţii, când credeam că te-ai aşezat în pat şi dormi, am blocat toată strada.

Se duce la un dulap şi scoate un dosar voluminos. Ia din dosar o foaie şi începe să citească toată seria atentatelor săvârşite de legionari în Noiembrie 1939. Probabil că întreg dosarul conţinea actele referitoare la aceste atentate.

– Comandamentul legionar din prigoană, care, la vremea aceea, se compunea din Vasile Christescu-şef, Preotul Dumitrescu-Borşa, eu, Papanace, Petraşcu şi Alexandru Cantacuzino.

– Comandamentul legionar a ajuns la concluzia că conducerea evreilor din România este responsabilă de prigoană, prin influenţa ce-o exercită asupra Regelui, Doamna Lupescu.

Lovind în evrei, voiam să azvârlim oprobiul opiniei publice asupra lor, indicându-i ca autorii din umbră ai suferinţelor ce le îndură legionarii. Descoperite planurile conducerii evreieşti şi dându-şi seama conducătorii ce riscuri ar atrage asupra populaţiei evreieşti în eventualitatea unei schimbări interne, sub presiunea evenimentelor internaţionale, speram ca tocmai din sânul lor să se producă o reacţie, care să determine, pe aceleaşi canale, o revizuire a procesului Codreanu. Era o ameninţare actualizată prin aceste atentate. "Ştim cine stă în spatele acestei prigoane. Nu vă ascundeţi şi dacă mai întindeţi coarda sau încercaţi să suprimaţi pe Corneliu Codreanu, trebuie să vă aşteptaţi la răzbunare".

– E unicul caz care nu ne aparţine şi nu a fost ordonat de Comandament. A fost o iniţiativă locală. Am aflat întâmplător cu două zile înainte, de ceea ce se pregăteşte. Cu mare greutate am găsit un curier, un student, şi l-am trimis la Cluj, cu ordinul să oprească execuţia atentatului contra lui Ştefănescu-Goangă. Curierul a ajuns la vreme, în dimineaţa zilei, dar, după spusele ulterioare ale lui Laurenţiu Vereş, responsabilul de pe atunci al organizaţiei clandestine din Cluj, nu ar mai fi avut timp să avizeze echipa.

– De ce aţi recurs la violenţe? Nu aveaţi alte căi, politice, la dispoziţie, pentru a cere revizuirea procesului?

– Mai întâi, pe D-l Vaida Voevod. El a fost solicitat de Valeriu Cârdu să ia apărarea lui Corneliu Codreanu. D-l Vaida a plâns pe umerii lui Cârdu, dar nu a făcut nimic. Apoi, prin Generalul Moruzzi, Vasile Christescu a trimis un memoriu Regelui, în care azvârlea răspunderea celor întâmplate asupra lui Armand Călinescu. Era o indicaţie clară că mişcarea legionară nu înţelege să rupă cu înaltul for constituţional, lăsându-i deschisă posibilitatea să intervină. Alte contacte au fost cu Generalul Antonescu, după ieşirea lui din guvern. Am avut apoi frecvente legături cu două personalităţi care ştiam că se bucură de simpatia Palatului: Valer Pop şi Generalul Coroamă. Victor Biriş a dus tratative cu Valer Pop, din încredinţarea Comandamentului.

Atentatele au fost programate pentru această epocă pentru apune guvernul în imposibilitatea de a executa pe Corneliu Codreanu, în lipsa Regelui din ţară, creând în ţară un climat de tensiune pre-revoluţionară.

– Domnule Sima, D-ta nu cunoşti ce s-a întâmplat înainte de arestarea lui Codreanu. Regele a fost extrem de binevoitor cu el şi cu generaţia D-voastră. Regele a încercat până în ultimul moment să evite o probă de forţă între el şi legionari. Avea reală simpatie pentru tineretul legionar.

– Cunosc chestiunea, i-am răspuns lui Nicki Ştefănescu. Aşa cum a răspuns şi Constantin Stoicănescu când a aflat conţinutul ei, nu era vorba de un refuz formal, ci Corneliu Codreanu care a vrut să i se lase lui latitudinea să aleagă momentul cel mai potrivit pentru solicitarea acestei audienţe. Pentru el, care se împotrivise noii Constituţii, se crea o situaţie penibilă ca să ceară la scurt interval o audienţă Regelui...

Mi-am dat seama că avea pe limbă un alt cuvânt, "mormânt" şi că s-a reţinut cu mare greutate să nu se trădeze.

– Cum şi-a închipuit Codreanu că o să fie lăsat liber pentru a forma front comun cu Iuliu Maniu? Aceasta ar fi însemnat 90 la sută din opoziţia ţării. El s-a aliat Domnului Maniu, în loc să fie aliatul Regelui. I s-a oferit oportunitatea să accepte Constituţia, să intre în guvern şi să introducă tineretul legionar în formaţiunile patriotice prezidate de Rege. Era unica soluţie. A refuzat. Codreanu e de vină.

Declaraţiile lui Nicki Ştefănescu aveau o mare importanţă istorică. Exista un plan al Palatului de a face un ultim efort pentru a capta mişcarea legionară. În acest scop i-au sugerat Căpitanului audienţa. Presupunând că această audienţă ar fi avut loc, cum ar fi putut accepta Corneliu Codreanu propunerea Regelui?

Nicki Ştefănescu se duce la acelaşi dulap şi scoate un alt dosar cu o mulţime de file. În fruntea dosarului se afla harta României. Scoate harta şi o întinde pe birou. Anumite regiuni ale ţării erau ştrafate. Altele, albe.

Examinând harta, văd că Banatul figura ca împânzit în întregime de echipe teroriste. Continua cu Aradul, Hunedoara, Sibiu şi Braşov. În nordul Ardealului, terorismul legionar avea două fiefuri: Cluj şi Oradea. În Oltenia nimic. Capitala figura la loc de onoare. Având în nord două anexe, Prahova şi Dâmboviţa, iar, spre Dunăre, Teleormanul. Dobrogea era înnegrită, afară de judeţul Tulcea. Terorismul legionar se sprijinea în Moldova pe un trepied: Iaşi, Bacău şi Covurlui. În Basarabia numai Tighina şi Chişinău. În schimb Bucovina căzuse total pradă terorismului legionar.

Mă va pune acum să descopăr constituirea acestor organizaţii? Chiar dacă mi-ar frânge oasele bucăţică cu bucăţică, nu aş avea de unde să torn atâta amar de oameni. Oare ce criteriu va fi întrebuinţat Nicki Ştefănescu la întocmirea acestei hărţi? Atunci mi-a trecut ca un fulger amintirea marilor arestări de legionari săvârşite în Decembrie 1939, în Banat, Arad şi Hunedoara. După fioroasa lecţie dată mişcării cu masacrele din Septembrie 1939, poliţia descoperă la două luni o nouă organizaţie în aceste judeţe, de peste 500 de elemente. Acest fapt i-a îngrozit. Masacrul din Septembrie nu numai că nu a distrus mişcarea, cum credeau ei, ci, dimpotrivă, a adâncit mitul ei în masa poporului, creându-i o puternică bază de susţinere. Fenomenul ar fi putut să se întâmple şi în alte regiuni – lucru pe care eu însumi nu îl cunoşteam – şi atunci harta lui Nicki Ştefănescu nu era tocmai departe de realitate. Nu este exclus ca şi în alte părţi, ca urmare a revoltei provocate în popor de ororile din Septembrie, să se fi născut organizaţii spontane, necontrolate de Centru.

Îl vedeam neliniştit şi ştiam pentru ce. În camera unde eram păzit, un agent mi-a întins, într-un moment când era singur, o pagină de ziar cu ştirile externe. Am citit în grabă titlurile.

Tancurile germane străpunseseră frontul şi înaintau spre Canalul Mânecii. Ştirea era de o importanţă capitală pentru soarta României. Dacă Franţa capitula, România trebuia să predea bunăvoinţei Reichului german, ieşind din politica de duplicitate în care se complăcuse regimul carlist până acum. Mi-am dat seama de efectul ce-l poate produce asupra anchetatorului meu părerea mea şi am răspuns cu fermitate şi precizie:

– Armata germană este cea mai puternică armată din Europa. Este înzestrată cu cele mai moderne arme şi perfect instruită. Am văzut defilând unităţi germane la Berlin şi m-am îngrozit de soarta ţării noastre dacă ar trebui să se înfrunte cu această maşină de război. Noi n-am rezista o săptămână. Franţa va fi învinsă şi în foarte scurt timp. Nu cunosc desfăşurarea operaţiilor, dar judecând după capacitatea de luptă a armatei germane, nu cred că va putea rezista mai mult de două luni.

– Te înşeli, D-le Sima. Dumneavoastră, legionarii, vă faceţi prea uşor iluzii, crezând în invincibilitatea armatei germane. Polonia a fost puterea de categoria a doua. Dar cei cu panglicuţa albastră (făcea aluzie la Legiunea de onoare) dispun de o organizaţie militară în profunzime. Frontul a fost străpuns şi a fost bătută o armată franceză. Admit. Dar mai sunt alte armate franceze în rezervă. Se va repeta miracolul de la Marna şi frontul se va stabiliza.

Cuvintele mele izbeau ca un ciocan în capul lui Nicki Ştefănescu. De astă dată convingerile lui în "cei cu panglica albastră" începuse să se clatine.

Am rămas nu numai surprins de noua orientare ce-a luat-o ancheta, transformându-se dintr-o investigaţie poliţienească într-un dialog politic, dar simţeam parcă cum o forţă nevăzută mă luase sub ocrotirea ei într-un moment când deznodământul nu putea fi decât execuţia mea. Eram inamicul Nr.1 al regimului şi acuma, când mă aflam în mâinile Siguranţei, nu puteam spera decât să-mi aplice cunoscutele procedee poliţieneşti.

– Domnule Director, i-am răspuns cu oarecare şovăială, necrezând în ceea ce îmi auziseră urechile, dacă situaţia ţării reclamă colaborarea mea, puteţi conta pe lealitatea mea.

Atentatul lui Miti Dumitrescu putea să fie mai grav. Planul lui iniţial era să săvârşească la Curtea de Argeş, cu pelerinajului anual ce se face la cripta Regilor României. Îţi închipui ce s-ar fi întâmplat. Un adevărat masacru. Ar fi căzut victimă Regele, întreg guvernul şi consilierii regali. Ar fi fost un dezastru. De unde a apărut acest om? Nici nu ştiam de existenţa lui. Cum a putut să-şi strângă această echipă şi să opereze în toată libertatea, fără ca poliţia să afle ceva?

– Ce om, D-le Sima Ce păcat de băieţii ăştia! (Se referea la cei ucişi la Miercurea Ciuc.)

– În sfârşit, D-le Sima, mai este ceva care te priveşte pe D-ta, ca persoană. De atâtea ori ai fost în mâinile noastre şi atâtea ori ai scăpat. De atâtea ori ţi-ai pus în joc, deşi puteai să îţi găseşti un adăpost. Uite, acum ai fost în Germania, liber, şi iar te-ai întors în ţară expunându-te, deşi ştiai ce te aşteaptă dacă vei fi prins.

– În primul rând, eu nu accept ca atâta vreme cât să mă găsesc prizonier la Siguranţă să dau vreo declaraţie, aşa cum s-a întâmplat cu ceilalţi camarazi din lagăre. Prefer să mă împuşcaţi. Mi-aş pierde orice credit politic şi toată lumea ar zice că declaraţia mi-a fost smulsă sun teroarea morţii.

– Hotărârea D-tale, îmi răspunde Nicki Ştefănescu, nu numai că nu mă şochează, ci, dimpotrivă, demonstrează că eşti un om serios, care nu urmăreşti numai să îţi scapi viaţa. Îmi dau şi eu seama că ieşind de aici pe baza unei declaraţii de adeziune la regim, îţi pierzi orice credit şi eficacitatea D-tale politică va fi nulă, chiar dacă ne-ai servi cu cel mai mare zel. Voi susţine în faţa superiorilor mei punctul D-tale de vedere. De altminteri, mâine vei vedea pe Moruzov şi vei continua discuţiile cu el.

Nicki Ştefănescu râdea cu poftă de situaţia caraghioasă în care mă găseam. Mă simţeam şi ofensat. Am cunoscut atâţia camarazi din Bucureşti şi nimeni nu mi-a spus că Nicki Ştefănescu şi Moruzov sunt două persoane diferite. În Noiembrie 1938, am scos o foaie clandestină, "Curierul Legionar", în care scriam negru pe alb că Moruzov, zis Nicki Ştefănescu, era mâna dreaptă a lui Armand Călinescu. Eu venisem din provincie, dar o organizaţie întreagă să nu cunoască cine conduce Siguranţa?

Aşa cum îmi spusese Nicki Ştefănescu, în dimineaţa următoare şi-a făcut apariţia Moruzov. Mai întâi am fost condus în cabinetul Directorului, unde acesta, pe un ton ceremonios, mi-a comunicat că dintr-un moment într-altul trebuia să sosească Şeful Serviciului Secret al Armatei. Auzisem atâtea despre Moruzov, dar nimic precis. Realitatea se amesteca cu legenda. În orice caz, pentru legionari întrupa sistemul organizat de Armand Călinescu pentru distrugerea mişcării. Cu Nicki Ştefănescu începusem să mă familiarizez, dar cum voi ieşi la examen în faţa acestui om fără scrupule şi de un rafinament diabolic?

Figura lui deprimantă contrasta cu înfăţişarea elegantă a lui Nicki Ştefănescu, care avea trăsături regulate şi un aer senioral.

– Este adevărat. Ai fost un adversar de talie. Ai fost unicul care ai ţinut în şah întreg sistemul nostru de siguranţă, cu toată poliţiile şi jandarmeriile din ţară. Acum ne găsim faţă în faţă. Nu mai reluăm discuţiile precedente, căci m-a pus în curent cu ele Nicki Ştefănescu (am avut impresia că Moruzov ascultase toate conversaţiile mele cu Nicki Ştefănescu dintr-o cameră alăturată).

– D-le Sima, informaţiile noastre sunt altele şi le deţinem de la surse germane de prima mână. Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, a declarat în repetate rânduri Regelui că Germania nu se amestecă în afacerile interne ale României. Guvernul Reichului tratează cu guvernul român, cu regimul din România, cu deţinătorii puterii, şi nu cu opoziţia şi cu atât mai puţin cu Garda de Fier. Am avut prilejul să vorbesc apoi eu însumi şi în repetate rânduri cu Amiralul Canaris, care mi-a dat aceleaşi asigurări. Conflictul dintre Rege şi Garda de Fier nu afectează relaţiile dintre cele două ţări.

D-le Moruzov, cred că D-voastră nu cunoaşteţi suficient de bine structura internă a regimului naţional-socialist. Există două linii de acţiune în politica externă a Reichului şi Hitler operează cu una sau cu alta după împrejurări. Există o linie oficială, reprezentată de Ministerul de Externe german, de diplomaţia Reichului, dar mai există şi o linie a partidului, reprezentată de Rosenberg, Goebbels, Himmler şi alţii, care au un punct de vedere diferit, mult mai apropiat de poziţia mişcărilor naţionaliste europene. Dacă Hitler n-a întrebuinţat până acum metoda dură faţă de România, cu toate că provocările ce le-a suportat, este pentru că a considerat că nu a sosit momentul pentru a-i administra lecţia cuvenită.

Consideraţii de politică internaţională l-au determinat să lase pe mai târziu răfuiala cu România. Dacă se va termina victorios campania din Apus, se va întoarce cu toată puterea spre sud-estul european, pentru a implanta "noua ordine" în acest spaţiu. Şi cum politica Regelui Carol a creat grave probleme Reichului, prin acel amestec de ostilitate şi duplicitate, tare mi-e teamă că România să nu iasă prost din această confruntare, cu hotarele ciuntite. Numai o energică şi imediată redresare a politicii noastre externe, în sensul unei apropieri de Berlin, ne mai poate salva de la catastrofă.

– N-am căutat să-mi uşurez situaţia mea personală, ci să uşurez situaţia ţării. Am văzut că Regele nici după campania din Polonia nu renunţă la ostilitatea faţă de Germania, ci aşteaptă un moment prielnic pentru a se alinia democraţiilor vestice. Nici în primăvara anului 1940, n-am observat o schimbare în politica externă a regimului, deşi între timp se produsese fulgerătoarea ocupaţie a Danemarcei şi Norvegiei. Acum, incontestabil, se speculează şi se speră că ofensiva germană să fie oprită în vest. Un calcul greşit. Concesiunile de ordin economic nu pot compensa o politică clară şi categorică alături de puterile Axei. Ce poate urma, după toate aceste tensiuni, decât o ciocnire frontală între Reich şi România, care va duce la dispariţia României ca Stat independent? Datoria noastră, mi-am spus, a legionarilor liberi din afara ţării, este să împiedicăm cu orice preţ acest deznodământ tragic, făcând orice pentru a răsturna regimul care patronează această politică de sinucidere. Am venit cu gândul de a săvârşi orice, chiar şi un atentat contra Regelui, dacă ar putea servi la evitarea catastrofei naţionale. Nu m-am sfiit să declar aceasta nici D-lui Ministru Ghelmegeanu.

– Dar, D-le Sima, D-ta ţi-ai bazat acţiunea din ultima vreme pe informaţii greşite. De multe vreme, Majestatea Sa Regele vrea să schimbe politica externă, apropiindu-se de puterile Axei. Dar nu o poate face dintr-odată.

Sunt alianţele noastre tradiţionale în joc şi puternice rezistenţe la partide. Vezi, aşadar, că astăzi, şi chiar mai de mult, punctele noastre de vedere coincid. La ce crezi că a servit şi destinderea din ţară? Tot pentru a crea un climat favorabil în relaţiile cu Berlinul. Noi vrem ca legionarii să ne ajute sau cel puţin să nu mai constituie un obstacol în acţiunea de apropiere de Axă. Recunosc că situaţia externă este mai gravă şi că graniţele sunt ameninţate. Noi facem apel la patriotismul D-voastră ca, trecând peste ce a fost, să găsim împreună o modalitate de colaborare pentru a uşura situaţia externă a României.

– A existat un moment Clime. Dacă nu ar fi urmat masacrul din Septembrie, s-ar fi putut ajunge la un acord, deoarece principalul vinovat fusese alăturat.

În primele zile am fost ţinut ziua şi noaptea în pat şi nu mi se dădea voie să mă ridic decât în timpul mesei.

Masa mi se servea de la un restaurant din apropiere. Venea un chelner cu tava şi cu farfuriile. Dormeam tun, Ajunsesem epuizat la Siguranţă, dar, cum am bănuit mai târziu, mi se punea un somnolent în mâncare, probabil bromură, ca să mai trezesc noaptea.

Erau trei schimburi de agenţi. Întreaga brigadă mobilă era concentrată acum ca să mă păzească. Nici nu mai aveau altceva de făcut, deoarece legionarii nu se mai mişcau, aşteptând să vadă ce să întâmplă cu mine la Bucureşti. Guvernul dăduse un comunicat prin care se anunţa că "Horia Sima şi Nicolae Petraşcu au fost prinşi pe frontieră, se află în mâinile noastre şi au fost depuşi". Fiecare echipă era formată dintr-un comisar şi doi agenţi, care stăteau permanent cu mine în cameră. Pe coridor făcea de planton un jandarm. Reveneau cu regularitate aceleaşi figuri mobilă. Această brigadă era trimisă în orice punct al ţării când se descoperea un fir legionari important. Siguranţa nu avea încredere în poliţiile locale şi trimitea pe aceşti "duri", care aveau mâna liberă să recurgă la cele mai brutale metode pentru a smulge confesiuni.

De numele agenţilor care s-au perindat în camera mea nu îmi aduc aminte. Ştiu doar atâta că fiecare venea la serviciu cu echipa lui de agenţi. Numele comisarilor mi s-au întipărit însă în minte şi le reţin până astăzi. În afară de Curelea, care mă luase primul în primire când am ajuns la Siguranţă, am cunoscut pe comisarii Cristescu, Oprea, Mănăilă, Macavei şi Treza. Comisarul Cristescu, un bărbat înalt şi spătos, era fratele Colonelului Cristescu de la Cernăuţi, asupra căruia au tras legionarii, a doua zi după asasinarea Căpitanului. Streza era din Făgăraş, învăţase la acelaşi liceu cu mine şi mă cunoştea. Macavei era tot din Ardeal. O figură ştearsă şi bolnăvicioasă. Elementele principale ale brigăzii mobile erau Curelea, Cristescu, Oprea şi Mănăilă. Aceştia erau cei mai periculoşi, pentru că priveau pe legionari ca pe propriii lor duşmani. Nu erau numai simpli funcţionari ai Statului, care îşi îndeplineau misiunea lor în mod corect, ci se identificase în aşa măsură cu regimul încât săvârşeau toate crimele ce li se ordonau fără nici o tresărire de conştiinţă. A ucide un legionar, era pentru ei o bagatelă. Omorau aşa zicând din rutină, ca şi cum ar fi fost vorba de expedierea unui act administrativ. Legionarii deveniseră "Cranii de Lemn", cum scris Ion Moţa, după uciderea studentului Teodorescu la Constanţa. Legionarii fuseseră decretaţi "vânat liber" de înaltele foruri ale Statului şi ei îşi îndeplineau meseria de "vânător".

Mai târziu, când s-a schimbat atmosfera în cabinetul lui Nicki Ştefănescu, şi-au dezlegat şi ei limbile. Am avut lungi conversaţii cu comisarii în jurul subiectelor la ordinea zilei: cum e privită România la Berlin şi apoi comentarii asupra diverselor episoade din prigoană. Bine înţeles că ceea ce le spuneam lor, nu diferea de textul declaraţiilor mele făcute lui Nicki Ştefănescu: Aceeaşi încredere în victoria armatei germane pe frontul de vest şi aceeaşi temere că Hitler, după terminarea campaniei din Franţa, va cere socoteală României pentru atitudinea ei. De aici urgenta necesitate de a se schimba politica externă, apropiindu-ne de Puterile Axei, şi tot atât de urgenta necesitate de a forma un bloc intern compact pentru a rezista furtunii ce se apropie. Comisarii citeau ziarele şi aveau prilejul să se convingă câtă dreptate am. În fiecare dimineaţă îi vedeam mai posomorâţi şi îngrijoraţi. Armatele germane ajunseseră la Canal şi înaintau spre Paris.

Când vorbeau de operaţiile întreprinse de ei contra legionarilor, să fereau să pomenească ceva de crimele lor. De la Comisarul Mănăilă am aflat cum a fost arestat Fănică Comjig. Auzind că Armand Călinescu se duce la Iaşi pentru nu ştiu ce inaugurare, a luat şi Comjig trenul de la Bucureşti spre Iaşi, însoţit de nelipsita lui lădiţă de grenade, de care nu se despărţea nici noaptea.

N-a putut să facă nici o mişcare. Dormea cu pistoale sub cap. Ne-ar fi omorât pe toţi". Dar n-a continuat povestea. Comjig nici n-a ajuns la Bucureşti, ci a fost omorât undeva pe drum, fără judecată, după metoda "craniilor de lemn".

Cât priveşte agenţii, erau nişte amărâţi, recrutaţi din pleava societăţii. N-am întâlnit nici unul de oarecare nădejde. Prost plătiţi, ca toţi funcţionarii români, prigoana contra legionarilor le-a oferit prilejul să-şi rotunjească veniturile. Fie că despuiau mamele, soţiile şi rudeniile celor arestaţi de bani, în schimbul anumitor servicii, fie că primeau "prime" de la Directorul Siguranţei când capturau vreun legionar. Fără îndoială că "primele se urcau simţitor când li se încredinţa misiunea să execute anumiţi legionari.

Ajutorul imediat al lui Nicki Ştefănescu era comisarul-şef Georgescu, care, tocmai când mă aflam la Siguranţă, primise numirea de Chestor. El era şeful echipei volante şi totdeauna pleca în provincie cu tot stolul de agenţi pentru a conduce cercetările. Chestorul Georgescu părea destinat unei alte cariere, mai puţin odioase. Nu avea nimic din tipul brutei poliţieneşti. Era un bărbat frumos, cu ochii albaştri şi cu părul bătând în blond.

Era elegant şi manierat. Dar acelaşi om angelic, se transforma într-o fiară în cursul anchetelor. Faţa îi lua un rictus sălbatic şi cu ochii injectaţi de sânge se năpustea asupra bietelor victime, urlând, înjurându-le şi călcându-le în picioare. La biroul central mai era şi comisarul Abramovici, un bărbat jovial, despre care nu am mai auzit nimic deosebit. Am întâlnit pe acolo şi pe Toni Mânzatu, fratele lui Nelu Mânzatu, care părea străin de ce se întâmplă, nefiind întrebuinţat contra legionarilor.

– D-le Sima, ai spus că nu vrei să dai nici o declaraţie de adeziune la regim câtă vreme te găseşti în stare de arest şi eu am înţeles raţiunea acestei hotărâri. Trebuie totuşi să faci ceva, un gest de bunăvoinţă, ca să arăţi că ai renunţat la clandestinitate şi terorism şi că eşti dispui să te încadrezi în viaţa politică normală. Înţelege şi D-ta că sunt anumite îndoieli, anumite rezistenţe, care stau în calea unei înţelegeri. Ce garanţii avem noi că punându-te în libertate, nu te vei da iar la fund, creând noi probleme regimului?

Iată ce îţi propun eu şi ce te poate ajuta enorm la clarificarea situaţiei D-tale. D-ta trebuie să dezarmezi organizaţiile de pistolari. Se găsesc multe arme în mâna legionarilor. Ori, un pistol în mâna cuiva e o tentaţie. Un revolver ascuns dă senzaţia unei forţe, sugerând ideea că se poate folosi de el, pentru a face o ispravă mare. Eu îţi propun să chemi aici la Siguranţă pe oamenii D-tale de încredere din toată ţara şi să-i sfătuieşti să scoată armele ce le au şi să le depună aici. Să nu-ţi închipui că vreau să le întind o cursă, pentru a-ţi descoperi organizaţia de pistolari. Nu urmăresc acest lucru. Nu li se va întâmpla nimic decât şocul ce-l vor suferi când vor fi aduşi la Bucureşti, unde se vor trezi faţă în faţă cu D-ta. Garantez de libertatea acestor persoane şi, dimpotrivă, m-aş bucura să-i cunosc pe aceşti temuţi duşmani ai regimului într-o altă ipostază decât urmăriţi şi anchetaţi, ca să vadă că suntem şi noi oameni şi români.

– D-le Director, propunerea D-voastră nu-mi crează temeri sau îndoieli că aş face ceva rău, după ce m-aţi lămurit asupra esenţialului. În acest moment primează politica externă şi orice român patriot trebuie să fie conştient de primejdiile ce se pot abate asupra ţării noastre. Pentru aceasta mi-am pus din nou viaţa în joc. După ce mi-aţi confirmat, atât D-voastră cât şi Moruzov, că Regele vrea să schimbe politica externă, îndreptându-se spre Puterile Axei, a căzut obstacolul principal din calea unei înţelegeri cu regimul. Legionarii nu pot fi insensibili la apelurile pentru salvarea ţării. Aşa am fost educaţi. Orice ne-ar despărţi, patria are întârziere. Dacă gestul ce mi l-aţi recomandat poate servi la netezirea unui acord cu regimul, sunt gata să săvârşesc această acţiune.

Mă bucur că ai înţeles cât e de important să dezarmezi pe legionari. Vom comunica hotărârea D-tale Ministrului şi Palatului.

Putea folosi ciomagul. Deci, nu e vorba de asta. Ei vroiau să scot mişcarea din clandestinitate. Mai mult decât pistoalele legionarilor, ei urmăreau să influenţez mentalitatea legionarilor, să-i conving de necesitatea înţelegerii cu regimul şi, ca o probă a noii lor atitudini, să depună armele. Să trec mişcarea, cu alte cuvinte, de la starea de război la starea de pace.

Am examinat cadrele legionare dinţară pentru a întocmi lista ce mi s-a cerut. Nu mă puteam limita la tineretul decis la acţiune, ci trebuia să pun pe listă şi persoane mai învârstă, cu influenţă asupra organizaţiilor locale, pentru că numai acestea puteau pacifica spiritele. Am întocmit lista din două categorii de persoane: studenţi legionari, cunoscuţi de mine din prigoană, şi personalităţi legionare. Primii reprezentau elementul activ, dinamic, iar ceilalţi se bucurau de ascendent în organizaţie şi puteau împrăştia cuvântul meu cu toate garanţiile de execuţie.

Incontestabil că prin acceptarea operaţiei de "dezarmare a pistolarilor" intram într-o nouă fază. Până acum nu avusesem nici o legătură cu exteriorul, neavând alţi interlocutori decât pe Nicki Ştefănescu, pe Moruzov şi pe comisarii care mă păzeau. Prin natura intervenţiei ce mi se cerea acum, mi se deschidea poarta spre lumea legionară. Făceam un salt din izolarea în care fusesem ţinut până atunci în mediul din afară, având prilejul să transmit legionarilor mesajul existenţei mele. Avantajul era mai mare pentru mine decât pentru Siguranţă, deoarece regimul era paralizat din cauza situaţiei externe şi nu mai putea relua prigoana contra legionarilor, chiar dacă ar fi cunoscut o parte din organizaţia de "pistolari", în timp ce eu câştigam un sprijin puternic şi nesperat prin legăturile ce mi se ofereau cu mişcarea.

Regimul va fi supus unei presiuni interne din ce în ce mai accentuate tocmai prin contractele ce mi le-a înlesnit, ceea ce mă îndepărta nu numai posibilitatea suprimării mele, dar îi obliga pe conducători să se gândească efectiv la eliberarea mea.

În vederea contactelor mele cu legionarii, mi-am pregătit un mic discurs pe care l-am repetat aidoma în toate întâlnirile. Era foarte important să-mi aleg bine temele ce le voi atinge în aceste convorbiri, pentru a da satisfacţie guvernului fără să rănesc sensibilitatea legionarilor şi tot atât de necesar era ca aceste teme să nu varieze. Fiecare legionar, întorcându-se acasă, trebuia să difuzeze aceleaşi argumente , deoarece eram sigur că organele poliţieneşti locale vor retransmite la Bucureşti starea de spirit a celor văzuţi de mine şi declaraţiile lor.

Nu am folosit decât un singur limbaj, fără a face confidenţe nimănui şi fără a introduce în discuţie subînţelesuri sau ambiguităţi.

4. Procesul de destindere început de vreo câteva luni va continua, cu condiţia ca şi noi să facem un efort de pacificare al spiritelor.

5. Nouă ni se cere de guvern să depunem armele, ca o dovadă a bunei noastre voinţe de a renunţa la clandestinitate şi de a ne integra în Stat.

8. Colectarea armelor posedate de legionari are ca scop să creeze un climat de încredere între autorităţi şi mişcare, pentru ca procesul de destindere să poată fi dus până la capăt.

Cum intrai pe trepte şi intrai în vestibul, la dreapta, era un salonaş, cu ferestrele spre stradă. În această cameră aveau loc convorbirile. Nicki Ştefănescu mă însoţea regulat, dar nu asista la discuţii, ci aştepta sfârşitul lor la etajul de sus. Odată terminate aceste întrevederi, eram readus la Siguranţă cu acelaşi ceremonial, adică în maşină şi flancat de agenţi. De obicei întâlnirile se desfăşurau dimineaţa, dar nu exista un orar precis. Depindea şi de ora la care soseau oamenii din provincie. Adeseori i-am văzut după masa şi chiar seara.

Prima reacţie a legionarilor când dădeau ochii cu mine era de spaimă, căci nu se aşteptau să mă vadă. Când poliţiile locale îi anunţau că trebuie să plece imediat la Bucureşti însoţiţi de agenţi, erau cuprinşi de nelinişte, căci nu li spunea pentru ce sunt chemaţi. Cum toate experienţele de până acum cu poliţia îi determinau să fie bănuitori, majoritatea credeau că s-a întâmplat iar ceva rău, că sunt chemaţi să dea vreo declaraţie în legătură cu arestarea mea sau poate chiar să fie reţinuţi, ca urmare a unui nou val de arestări. Dar după ce mă vedeau calm şi surâzător, într-o casă particulară mobilată cu eleganţă, şi nu în localul hidos al Siguranţei, pe care mulţi îl cunoşteau, le scădea tensiunea şi mă salutau cu bucurie. Mă credeau mort între cei vii şi dintr-un moment într-altul aşteptau să audă că am fost lichidat. Nu eram nici mort şi nici schingiuit, ci stăteam în faţa lor cu aerul meu din totdeauna. Nicki Ştefănescu dăduse ordin agenţilor, înainte de a începe ciclul conferinţelor, să-mi cumpere o cămaşă nouă, în locul celei vechi şi murdare, cu care dormisem nopţi de-a rândul, şi să-mi dea hainele la călcat. Costumul de haine pe care îl cumpărasem la Berlin acum era în stare bună şi contribuia la buna mea prezentare în faţa lor.

Întrevederile au început pe la 28 Mai şi s-au încheiat la 7 Iunie 1940. Nu pot să înşir aici toate întrevederile avute. Las de-o parte pe cei tineri, pe studenţi, cu care înţelegerea era uşoară, şi mă opresc asupra câtorva cazuri dificile. Pusesem pe listă şi pe avocatul Mitică Predescu din Constanţa, care fiind mai în vârstă, se bucura de o largă audienţă în lumea legionară din Dobrogea. Cu Predescu m-am întâlnit de mai multe ori în prigoană. Era bun prieten cu Puiu Dumitrescu, fost secretar particular al Regelui, şi, prin el, aflam o mulţime de ştiri din anturajul Palatului. Chestorul din Constanţa, cunoscut prin brutalitatea lui, i-a ridicat cu tot alaiul poliţienesc, ca şi cum ar fi fost vorba de o arestare. Pe drum Mitică Predescu a protestat, s-a zbătut, a încercat chiar să scape din mâinile agenţilor, strigându-le că el n-a făcut nimic şi unde îl duc şi de ce îl duc.

Agenţii se distrau pe socoteala lui, în loc să-l liniştească. Credea că va fi împuşcat undeva pe drum, ca atâtea victime nevinovate ale regimului. Nu s-a liniştit decât după ce a intrat în casa lui Nicki Ştefănescu şi m-a descoperit în salonaş. Mi-a strâns mâna cu căldură şi a înţeles imediat importanţa acţiunii de dezarmare a legionarilor pentru soarta mea şi pentru întreaga Legiune.

O altă persoană care a introdus o notă discordantă în relaţiile cu Siguranţa a fost profesorul Ion Protopopescu de la Timişoara. Ştiam că profesorul fusese deţinut cu prilejul marilor arestări din Decembrie 1939 de la Timişoara şi stătuse chiar în închisoare multe vreme. Deci, nu mai aveam nici un dubiu că Siguranţa îi cunoştea toată activitatea lui "subversivă". Între altele, profesorul mă găzduise în locuinţa lui din Timişoara, care se afla la etajul ultim al Şcolii Politehnice, în trecerea mea de la Bucureşti spre Iugoslavia, în Octombrie 1939. Dar nu era aşa.

Deşi se descoperise legăturile lui cu Bucureştii şi cu echipele care m-au ajutat să trec în Banatul sârbesc, profesorul convinsese întreaga brigadă mobilă, în frunte cu Nicki Ştefănescu, că se află pe un drum greşit, că el nu e amestecat în acţiunile ce i se impută.

Siguranţa ştia că eu mă ascund la Timişoara, după evenimentele sângeroase din Septembrie 1939, şi m-a căutat în multe locuri, în afară de casa profesorului Protopopescu. Nu s-a operat nici o descindere la domiciliul lui. Nu se poate telefona la Bucureşti chestorul Gritta, ca un om de talia lui să se amestece cu lumea "pistolarilor". Categoria lui socială îl împiedica să se coboare atât de jos încât să participe la comploturi cu infractorii Statului. Profesorul a profitat de această prezumţie favorabilă, pentru a scăpa teafăr şi ultima anchetă, condusă direct de Nicki Ştefănescu.

Ce-o fi căutând aici, mă gândeam? Moruzov şi Nicki Ştefănescu aşteptau la etaj, în timp ce pe mine m-a lăsat singur cu Stoicănescu. Aducându-mi aminte de becul acela din cabinetul lui Nicki Ştefănescu, care se aprindea ori de câte ori vorbeam cu el, am bănuit că e instalat pe undeva un microfon. Când Stoicănescu, nedându-şi seama de primejdie, începuse să discute liber, i-am făcut semn să tacă şi am luat firul conversaţiei. I-am repetat "lecţia" şi chiar într-o formă mai accentuată, făcând declaraţii de lealitate faţă de Rege. Stoicănescu a continuat pe acelaşi ton, reluând aceleaşi argumente, adăugând că în misiunile lui la Berlin a urmărit exact acelaşi lucru, adică crearea unei baze politice de înţelegere între mişcare şi regim. Moruzov şi Nicki Ştefănescu, dacă într-adevăr au ascultat conversaţia, nu puteau decât să fie mulţumiţi cu ceea ce auziseră. Conversaţia mea cu Stoicănescu au considerat-o, probabil, un fel de probă crucială a sincerităţii mele.

N-am reuşit decât parţial. Între timp, abia plecat de-acolo, Horia Sima şi un grup de legionari s-au întors clandestin în ţară şi au fost arestaţi. Nu cunosc motivele lor. Am fost tot atât de surprins ca şi D-voastră de acţiunea lor. Dar ce se întâmplă în ţară? Legionarii mă acuză acum pe mine că eu aş fi atras în cursă pentru a fi arestaţi, deoarece venirea lor încoace s-a întâmplat la câteva zile după întoarcerea mea. Situaţia pentru mine este extrem de penibilă. Dacă i se întâmplă ceva, m-au ameninţat că mă omoară.

Ştirile ce le primeau Regele şi anturajul lui de pe frontul de vest erau din ce în ce mai grave. Ofensiva germană se desfăşura irezistibil, iar armata franceză nu mai avea nici unitate de comandă şi nici voinţă de luptă. Capitularea era aproape. La 1 Iunie 1940, Regele substituie la Externe pe Grigore Gafencu cu Ion Gigurtu, cunoscutul industriaş, directorul general al Societăţii "Mica" de la Brad, considerat a fi om de dreapta. Prin numirea lui Gigurtu, Regele voia să marcheze noua orientare a ţării. Era un gest de captare a bunăvoinţei Berlinului, de care depindea acum soarta ţării noastre.

Ea trebuia înglobată în procesul politic intern şi extern, dacă Regele voia să se prezinte într-o lumină favorabilă la Berlin. Evenimentele îl constrângeau să ajungă grabnic şi la o rezolvare a cazului meu, care nu putea fi separat de rolul ce i se rezerva mişcării în noua conjunctură. Iată cum, paralel cu operaţia de dezarmare a legionarilor, după 1 Iunie, Siguranţa, cu aprobarea Palatului, m-a supus la o nouă probă, de sondare a opiniilor mele politice asupra unor eventuale reforme în structura regimului. Aşa se explică că în ultimul timp le-a scăzut interesul pentru strângerea armelor şi s-au concentrat în domeniul politic.

– Ei, ai văzut D-le Sima, că mergem spre Axă? Ai citit în ziare de schimbarea lui Gafencu cu Gigurtu? Ce spui? (Agenţii mă lăsau să mă uit prin gazetele lor).

Nu e destul să ne orientăm spre Axă, ci trebuie să se ştie la Berlin că toate forţele naţionale fac bloc în jurul Regelui.

– D-le Moruzov, D-l Sima mi-a spus din primul moment că preferă să fie împuşcat decât să semneze declaraţii de adeziune la regim în starea în care se găseşte. Şi eu sunt de aceeaşi părere. Horia Sima, sau iese de aici cu fruntea sus, fără a i se cere nici o claudicaţie*, sau terminăm cu el. Altminteri nici nu poate fi de folos acţiunii proiectate.

– Domnilor, trebuie să plecăm de la o premisă invariabilă, regimul, care nu poate fi schimbat.

Maiestatea Sa Regele nu poate renunţa la regimul autoritar de guvernare. Ar fi absurd să cerem noi acum întoarcerea la sistemul democratic de guvernare, lăsându-i-se şi mişcării libertatea ca să se poată prezenta în alegere. Ştim că acest lucru nu se poate.

Trebuie să se dea o satisfacţie ţării, fără să se afecteze esenţa regimului. Trebuie să se creeze un nou partid în locul "Frontului Renaşterii", care prea mult aminteşte pe Armand Călinescu şi epoca lui şi care este un schelet fără viaţă, având o existenţă pur birocratică. Propun aşadar să se înfiinţeze un nou partid, a cărui osatură să fie mişcarea, dar în care să poată intra şi elemente din toate partidele de dreapta.

Bineînţeles, persoane necompromise în scandaluri publice sau în prigoana contra legionarilor. În modul acesta, în fiecare judeţ va figura o falangă de oameni de o conduită ireproşabilă, care va crea o excelentă impresie în masele populare. Ţara va simţi că s-a schimbat ceva, că s-a primenit viaţa politică, că oamenii pe care îi iubesc sunt în fruntea treburilor administrative şi că Regele nu mai e prizonierul unei clici, ci e dispus să coboare în popor şi să-i asculte necazurile.

Te-aş ruga să faci o notă din ideile acestea, pentru a oferi forurilor superioare un tablou exact al gândirii D-tale.

Ajuns la casa lui Nicki Ştefănescu, nu mai sunt îndreptat spre salonaşul unde se ţineau întrevederile cu legionarii, ci sunt invitat să urc la etaj, pe o scară interioară, unde se deschidea o sufragerie lungă şi mobilată luxos. În fund era o masă aranjată pentru cină, cu tacâmuri şi pahare. Pe cine descopăr în sufragerie, stând în picioare? Pe Moruzov discutând cu un ofiţer de rang superior, în care recunosc imediat pe Generalul Coroamă. L-am salutat cu căldură şi apoi am fost invitat de amfitrion să mă aşez la masă. Mi s-a indicat locul de onoare, având la dreapta mea pe General, la stânga pe Nicki Ştefănescu şi în faţă pe Moruzov.

Generalul Coroamă era originar din Piatra Neamţ şi rudă îndepărtată cu Căpitanul – fapt care era ignorat la Palat. Distins ofiţer al armatei române, i se încredinţase comanda Diviziei de Gardă, un post de mare importanţă, căci era răspunzător de paza şi viaţa Regelui. Generalul Coroamă se bucura de încrederea Suveranului şi era bun prieten şi cu Moruzov. Făcusem cunoştinţă cu Generalul prin mijlocirea lui Nicolae Smărăndescu de la Centru şi, în cursul prigoanei, în lunile Octombrie şi Noiembrie 1938, l-am vizitat de câteva ori. L-am rugat din partea Comandamentului Legionar să intervină la Palat pentru a împiedica planul urzit de Armand Călinescu de a asasina pe Căpitan, despre ale cărui intenţii criminale circulau cele mai alarmante zvonuri de atunci. Generalul Coroamă mi-a promis că va vorbi cu oameni din anturajul Regelui, sfătuindu-i să nu facă acest pas funest. Dar influenţa lui era limitată la Palat, nefiind om politic, ci ofiţer de carieră. După uciderea Căpitanului, nu l-am mai văzut.

Întâlnirea din seara aceea a fost prilejuită fără îndoială de faptul că îi comunicasem lui Nicki Ştefănescu de întâlnirile mele cu Generalul Coroamă din timpul prigoanei. Ce urmăreau cu această masă? Să-mi arate că m-au scos din carantina poliţienească şi că am câştigat rang politic. Dar întâlnirea mai avea şi un alt scop: să mă supună unui nou examen referitor la intenţiile şi planurile mele pentru eventualitatea că voi fi pus în libertate. Generalul Coroamă fusese pregătit ca să reia firul conversaţiei avute cu Moruzov şi venise cu un fel de chestionar.

Le-am explicat că dizolvarea "Frontului Renaşterii" şi substituirea lui cu un nou partid este o concesiune minimă şi indispensabilă pentru a împăca ţara cu Regele. E un balast care trebuie azvârlit peste bord, pentru a elimina odată cu el epoca lui Armand Călinescu. Noul partid va fi tot o creaţie a Regelui şi va fi proclamat tot de Suveran, iar cât priveşte adeziunile, odată mişcarea legionară câştigată, va dispune din primul moment de o solidă bază populară. Fără îndoială că un nou partid, în care mişcarea legionară se va încadra masiv, va fi primit la Berlin, înlesnind intrarea noastră în Axă. Cât priveşte denumirea noului partid, nu e o chestiune atât de uşoară. Trebuie găsit un nume care să aibă rezonanţă naţională.

Fiind "front", aducea aminte de "Frontul Renaşterii", neproducându-se o ruptură, dar fiind un "front al naţiunii", se specifica identitatea lui cu naţiunea şi reprezentarea întregii naţiuni în sânul lui, nu ca vechiul front care era un titlu fără acoperire.

În tot timpul puteam să cad definitiv, după cum puteam să mă urc pe culme.

În cadrul regimului, existau şi forţe care se opuneau eliberării mele şi avertizau Palatul de consecinţe. Grupul de la Prefectura de Poliţie, în frunte cu Gabriel Marinescu, consiliau pe Rege să întrebuinţeze mână dură. Aceeaşi atmosferă domnea la Inspectoratul de Jandarmi, unde amintirea crimelor săvârşite îi înspăimânta. Şeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu era înclinat la concesiuni, în timp ce Ministrul de Interne, Ghelmegeanu, rezista sugestiilor Siguranţei, refuzând să-şi asume răspunderea.

Agenţii de pază simţind că s-a schimbat ceva în tratamentul meu, s-au purtat cu brutalitate. Citeam în ochii lor fioroasa pornire să se năpustească asupra mea şi să-mi administreze ştiinţa lor de schingiuitori. Aşa am stat până a doua zi, fără să văd pe nimeni şi fără să mai fiu chemat de Nicki Ştefănescu sau să fiu dus la casa lui, pentru a mă întâlni cu alţi legionari. Parcă căzuse o cortină de fier între mine şi primele figuri ale Siguranţei. Mă aşteptam la mai rău, ca dintr-un moment într-altul să fiu urcat într-o maşină cu direcţia spre crematoriu, cum s-a întâmplat cu atâţia legionari.

În seara celei de-a doua zi mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus comisarului de serviciu că vreau să văd pe Director. După o jumătate de oră sunt chemat sus. Mă primeşte Nicki Ştefănescu. M-am plâns de schimbarea de tratament:

– Vedeţi, D-le Director, eu am nevoie de o anumită energie ca să conving atâta lume cu care vin în contact. Ori, dacă sunt ţinut în condiţiile acestea, sub privirile duşmănoase ale agenţilor, îmi pierd încrederea în rostul angajamentului ce mi l-am luat. Mă face să bănuiesc că dezarmarea legionarilor nu serveşte decât la descoperirea lor. Nu înţeleg de ce am fost coborât la celular.

– Nu, D-le Sima, nu este nimic. A venit un tâmpit de maior de la Inspectoratul de Jandarmi şi a voit să facă ordine. Chiar astă seară vei fi adus în camera de sus, de astă dată purtându-se cu mai multă amabilitate. Acest incident aplanat, întrevederile cu legionarii şi-au reluat cursul normal, terminându-se în 7 Iunie. Am reflectat asupra celor întâmplate şi am ajuns la concluzia că Nicki Ştefănescu nu spunea adevărul, că se petrecuse ceva la un nivel mai înalt, o nepotrivire de păreri, şi a învins momentan linia dură. Ca urmare a acestei controverse, am suferit şi eu consecinţele.

– D-le Sima, se zvoneşte de un atentat ce s-ar pregăti de legionari contra Regelui. Atentatul nu va reuşi, chiar dacă s-ar încerca ceva, dar viaţa D-tale e în pericol. Chemă pe cine crezi şi comunică în afară să nu se întâmple nici cea mai mică dezordine.

– D-le Director, vă rog să fiţi liniştit. Legionarii nu vor întreprinde nimic. Dar mi-e teamă de altceva, de vreun agent provocator, care să azvârle în calea cortegiului vreo petardă. Fiţi atenţi, vă rog, mai ales asupra comisarului Vârfureanu de la Prefectura de Poliţie. Ştiţi că la Prefectura de Poliţie domneşte o altă atmosferă decât la Siguranţă. În orice caz, daţi-mi voie să chem pe cineva de la studenţi, ca să-i spun să se ferească de agenţi provocatori.

În dimineaţa de 8 Iunie, Siguranţa parcă era asediată. Mişcări în curte. Paza jandarmilor se dublase. Comisarii şi agenţii umblau agitaţi. Mie mi s-a pus din nou lanţurile la picioare şi am fost trântit pe pat. Comisarul de serviciu abia schimba o vorbă cu mine. Dintr-un moment într-altul aşteptau să primească vreo ştire gravă.

După 8 Iunie a triumfat definitiv linia moderată în sferele Palatului. Se vorbea de eliberarea mea ca de o chestiune acceptată şi iminentă. Paza slăbise simţitor, iar comisarii şi agenţii se purtau cu mine extrem de prietenos. Fiecare căuta să-şi justifice trecutul, ca şi cum eu aş fi fost persoana de care depindea viitorul lor. Nu ei i-au bătut pe legionari, ci cei de la prefectură şi Jandarmerie. "La noi nu se bate". Se bucurau de normalizarea situaţiei interne şi sperau că niciodată să nu mai fie puşi în situaţia să mai urmărească pe legionari. "Ei, ce vrei Domnule, sângele apă nu se face; suntem români cu toţii". Fireşte că nici eu nu mă lăsam mai prejos, lăudând pe Directorul Siguranţei, pentru viziunea lui politică şi pentru corectitudinea cu care am fost tratat. "Sper că pe viitor să nu ne mai ciocnim şi să colaborăm cu toţii pentru binele Patriei".

Nicki Ştefănescu era cordial şi mulţumit. Acea atâta încredere în mine încât odată sau de două ori ne-am plimbat singuri pe străzile din jurul casei lui, lăsând maşină în urmă. Având o infecţie la o măsea, m-a dus imediat la serviciul de dentistică de la Inspectoratul de Jandarmi, zicând-mi: "Doamne fereşte, să nu ţi se întâmple ceva şi apoi să zică legionarii că te-am omorât".

Ce-am reţinut din conversaţiile avute cu Nicki Ştefănescu după 8 Iunie a fost existenţa în regim a unor "permanenţe ale Statului". Asupra acestei teme a revenit de câteva ori.

Am tras concluzia că întreg guvernul nu prea avea mult de spus şi că toate afacerile Statului se conduceau direct de la Palat.

– D-le Sima, de la întâia noastră întrevedere evenimentele s-au precipitat în aşa măsură încât este nevoie de o mare înţelepciune din partea tuturor pentru a salva ţara din primejdie. Majestatea Sa Regele este gata să vă întindă mâna, dar eu, ca ministru de interne, am o mare răspundere şi aş vrea să aflu încă odată de la D-ta ce garanţii ne dai ca odată liber, vei colabora leal cu regimul şi nu te vei întoarce în clandestinitate şi la terorism.

– D-le Ministru, de la prima noastră întâlnire, aţi aflat pentru ce am venit: să fac orice pentru a împiedica intrarea României în război contra Puterilor Axei, cum voia Armand Călinescu. Când v-am văzut întâia oară, nu se ştia care va fi sfârşitul campaniei din Franţa. Astăzi vede oricine forţa armatei germane şi că temerile noastre erau reale. Trecerea României în tabăra ostilă a Puterilor Axei ar fi fost un act de sinucidere. Deci, nu mai e timp de pierdut pentru a recupera încrederea Berlinului şi a Romei.

Fără îndoială, D-voastră cunoaşteţi discuţiile ce le-am avut cu Domnii Nicki Ştefănescu, Moruzov şi cu Generalul Coroamă. Le-am spus condiţiile în care eu văd posibilă o colaborare a mişcării cu regimul, ce modificări trebuie să sufere regimul pentru a-l face accesibil tineretului legionar. Nu numai că nu urmăresc slăbirea poziţiei Majestăţii Sale Regelui, ci, dimpotrivă, întărirea Tronului, prin introducerea sângelui proaspăt al tineretului în arterele regimului.

Eu consider că detenţiunea mea la Siguranţă nu mai are nici un rost, după ce punctele principale ale unei posibile colaborări cu regimul au fost clarificate în numeroase discuţii. Orice zi pierdută în care nu se procedează la modificarea dispozitivului politic intern şi extern, pentru a-l adapta noilor împrejurări, măreşte primejdia pentru ţară. De aceea, vă rog să dispuneţi să fiu pus în libertate pentru a oferi Majestăţii Sale Regele sprijinul meu în acest moment critic pentru ţară.

A doua zi, 13 Iunie, sunt din nou dus la Ghelmegeanu pentru o întrevedere importantă. Nicki Ştefănescu nu mă însoţeşte. Numai agenţii sunt cu mine.

Mai întâi apare Ghelmegeanu, care îmi comunică, solemn şi grav, că voi avea onoarea să stau de vorbă cu Ministrul Palatului, D-l Urdăreanu. Îmi dau seama de importanţa momentului. De impresia cu care va pleca de la această întâlnire depinde soarta mea. El are puterea ca să anuleze toată seria de referate bune ce le-a primit Palatul până acum, dacă şi-ar forma o opinie contrară.

Ghelmegeanu îl introduce pe Urdăreanu şi apoi se retrage. Rămân singur cu Ministrul Palatului. Stau în picioare aşteptând să-mi spună în cuvânt. Nu se aşează la birou, ci îmi face un semn să iau loc pe un scaun, aproape de el. Pare că ar vrea să rupă protocolul, micşorând distanţele ce ne separă. E un bărbat zvelt şi de înfăţişare plăcută. O privire captivantă. O voce catifelată. Mă simt stimulat de prezenţa lui şi îmi pierd sfiala inerentă situaţiei mele. Ce deosebire de Ghelmegeanu, care şi la ultima întâlnire păstra acelaşi ton rece şi autoritar.

– D-le Ministru, nu veţi regreta niciodată. Eu îmi menţin angajamentele luate. Dar vă rog şi pe D-voastră să întreprindeţi toţi paşii necesari şi cât mai în grabă pentru a înlesni integrarea României în Axă. Sunteţi informat de concepţia mea de politică internă şi externă şi nu aştept decât momentul când, odată liber, să pot lucra cu tot elanul pentru aplicarea acestor acorduri.

În aceeaşi zi când l-am văzut pe Urdăreanu, 13 Iunie 1940, seara, la ora 9, am fost chemat de Nicki Ştefănescu, care mi-a comunicat că a primit ordin să mă pună în libertate.

– D-le Director, nu-mi vine să cred că sunt liber. Vă mulţumesc pentru interesul ce mi l-aţi arătat în tot timpul detenţiunii mele pentru a se rezolva favorabil cazul meu. Vă promit că în contactele mele cu legionarii voi depune acelaşi zel ca să-i convingă să depună armele ce le mai au, iar cei ce mai trăiesc în clandestinitate, îi voi sfătui să vină să-şi legalizeze situaţia. Pe plan politic, voi proceda aşa cum ne-am înţeles. Voi ajuta cu tot ce pot ca să poată crea acest mare partid, al reconcilierii naţionale, în care să-şi aibă locul lor şi legionarii, sub conducerea supremă a Majestăţii Sale Regelui.

– D-le Sima, unde te vei duce acum? Ai pe cineva? Ai unde să dormi? E noapte acum şi ieşind pe stradă, să nu ţi se întâmple ceva.

Nicki Ştefănescu a insistat de câteva ori. Dar tot de atâtea ori l-am refuzat. Nu pentru că aş fi avut unde să dorm., dar dacă de la Siguranţă, aş fi ajuns la Directorul Siguranţei, aş fi avut senzaţia că tot prizonier sunt.

Ieşit în stradă, am respirat adânc. Ce senzaţie, după ce am aproape o lună de zile între viaţă şi moarte. Un mic incident şi m-aş fi putut transforma în cenuşă. "A fi sau a nu fi" al meu s-a jucat pe o muchie de cuţit. M-am îndreptat încetişor spre cartierul Obor, unde mi-am petrecut câţiva ani din copilăria mea. Am dormit în noaptea aceea la familia Zimmermann, pe Strada Câmpului Nr.11, familie care m-a adăpostit şi în timpul prigoanei.

Cursul repede ce l-au luat aceste întâmplări din viaţa mea cât şi mulţimea lor, ar putea împiedica pe cititor să distingă exact cauzele eliberării mele. De aceea este necesar să le extrag din masa evenimentelor şi să le prezint într-o formă sistematică. Nu puteam renunţa la o relatare amănunţită a detenţiunii mele la Siguranţă, deoarece fiecare moment de închisoare, fiecare conversaţie sau confruntare cu paznicii mei, fiecare au contribuit la rezultatul final. A fost o luptă corp la corp, teribilă şi obositoare de ambele părţi.

1. Destinderea. În primul rând am fost prins în procesul general al destinderii, care începuse din toamna anului 1939, şi care a culminat cu trimiterea celor două delegaţii legionare la Berlin. Şi primarea mea ar fi creat o nouă stare de tensiune în ţară, care ar fi compromis destinderea.

Cine putea garanta viaţa Regelui decât tocmai Horia Sima, care dispunea de organizaţiile de "pistolari" din ţară?

Mişcarea legionară, care fusese prigonită, între alte motive, şi pentru constanta ei adeziune la Axă, nu putea fi ignorată sau eliminată tocmai acum când se confirma punctul ei de vedere în politica externă şi regimul însuşi se orienta spre Axă. Înainte de-a ajunge la o înţelegere cu Hitler, regimul trebuia să-şi normalizeze relaţiile cu mişcarea. Drumul spre Berlin trecea prin mişcarea legionară. În ce măsură şi guvernul german era de aceeaşi părere, Regele Carol nu ştia, dar presupunea că nu putea fi acceptat de Berlin, înainte de a onora ipoteca legionară. I se părea imposibil, exclus, ca să trateze cu Hitler, continuând prigoana sau săvârşind noi represalii contra legionarilor. Epoca aceasta trecuse.

8. Cele două linii. Teoria mea, cu cele două linii de politică externă a Reichului, i-a pus pe gânduri. Deşi Fabricius, Ministrul Germaniei la Bucureşti, a dat asigurări Regelui că guvernul german nu are nici un amestec în expediţia noastră, explicaţia lui nu i-a satisfăcut. Am beneficiat aşadar de deficienţa lor informativă la Berlin. Relaţiile noastre cu autorităţile germane nu erau bune. Nu numai că nu ne-au dat nici un ajutor, dar ne-au îngreunat misiunea noastră, prin obligaţia ce-au impus-o tuturor legionarilor din Germania de a se prezenta periodic la poliţie, pentru a împiedica părăsirea teritoriului german fără voia lor.

9. Relaţiile Moruzov-Canaris. Moruzov era în relaţii intime cu Amiralul Canaris şi, probabil, dacă ar fi rămas Şeful Serviciului Secret al Armatei Române în cursul războiului, ar fi trădat împreună. Dar Moruzov nu era leal unei singure legături sau prietenii. El era om de relaţii multiple şi îşi imaginase că poate să fie un fel de Fouche al României, adică să se salveze orice curs ar lua evenimentele. El ocrotea pe agenţii englezi din România, care pregăteau acte de sabotaj pe Dunăre sau în zona petroliferă, dar tot el informa pe Canaris asupra acestor agenţi, pentru a împiedica realizarea lor. Dacă biruia Germaniei, el se bucura de protecţia lui Canaris.

Când am căzut în mâinile lui şi i-am făcut teoria celor două linii, el a fost atent la această afirmaţie. Avea el pe Canaris, dar i se părea că acoperirea acestuia nu l-a r ocroti suficient, deoarece Himmler e mai tare decât Canaris. Probabil că era iniţiat în politica de duplicitate a lui Canaris şi voia să-şi asigure şi încrederea Şefului Suprem al Poliţiei Germane. El vedea în mine omul providenţial, de care avea nevoie, căci eu nu aveam legăturile ce mi le atribuia el, nu numai cu Himmler, dar nici cu un obscur comisar de la Gestapo.

10. Deruta regimului. Regimul nu mai funcţiona cu precizia de pe timpul lui Călinescu. Regele patrona întreprinderea, dar numai exista omul capabil să centralizeze toate firele şi să-şi asume toate riscurile. Căderea lui Călinescu a atins mortal regimul. Ce-a rămas după el, erau fie nişte brute de la Poliţie şi Jandarmerie fie nişte politicieni care nu se gândeau decât la pielea lor.

Un singur om nu şi-a pierdut capul în această tulburare generală: Moruzov. El spera ca prin capacitatea lui de manevră pe mai multe planuri se poate face tranziţia de la un regim compromis la un regim viabil. Cum? Realizând tocmai sudura extremelor, integrând într-un nou sistem ce-a rămas din mişcare şi ce-a rămas din regim, dar păstrând în fruntea lui pe Rege.

11. Presiunea mişcării. Legionarii liberi nu au stat cu mâinile în sân. Sub conducerea lui Constantin Stoicănescu, au organizat în toată ţara o puternică campanie în favoarea eliberării mele. În special "răzleţii" din Capitală erau în permanentă agitaţie. Dispunând de numeroase relaţii în cercurile politice şi intelectuale ale Capitalei, au influenţat Palatul, determinându-l la o atitudine moderată.

12. Ocrotirea lui Dumnezeu. Nici una din aceste cauze nu a jucat un rol decisiv în eliberarea mea, ci a trebuit să se producă convergenţa lor într-un interval de timp foarte scurt, pentru ca forţa lor acumulată să dărâme toate împotrivirile. Dar mai presus de aceste circumstanţe politice favorabile eliberării mele, am simţit din primele zile mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Pare că eram separat de inamicii mei într-o barieră invizibilă, care îi împiedica să se repeadă asupra mea şi să mă sfâşie. Nu poate fi o simplă întâmplare că am fost eliberat de la Siguranţă în 13 Iunie, ziua Sfântului Anton, la al cărui ajutor ne-a îndrumat Căpitanul să alergăm când a început prigoana.

Vom vedea că soarta regimului carlist s-a jucat între 13 Iunie şi 6 Septembrie, ziua în care Biserica prăznuieşte "Minunea Arhanghelului Mihail".

Dar atitudinea mea leală nu depindea numai de mine, ci şi de celălalt partener, de Rege, care îşi asumase exact aceleaşi angajamente, pe care trebuia să le respecte, dacă voia ca înţelegerea să dureze. Eu concepeam această acţiune ca o operă comună, în care atât Regele cât şi mişcarea ofereau tot ce aveau mai bun şi mai dezinteresat pentru a preîntâmpina catastrofale se apropia cu paşi gigantici sau cel puţin pentru a-i diminua efectele. Îmi imaginam că şi cei mai răi români, acei care şi-au umplut mâinile cu sângele tineretului, îşi vor revizui conştiinţa în acel moment şi vor sări în ajutorul patriei primejduite. Pentru a înţelege psihologia mea de atunci şi a celor mai mulţi legionari, trebui să luăm în considerare grozava ameninţare ce se cernea la hotare.

La sud, la nord, în apus, numai duşmanii care aşteptau cu nerăbdare ceasul prăbuşirii României Mari. Şi nu aveam pe nimeni să ne apere. Presupuşii aliaţi dispăruseră, iar noii aliaţi, în schimbul prieteniei lor, cereau bucăţi din trupul ţării.

Evident plăteam politica nefastă a Regelui Carol, dar în acel moment tragic răspunderile se eclipsau, pentru că precumpănea acţiunea de salvare a ţării. Numai cine a trăit această epocă de nesiguranţă, de durere şi de groază, poate înţelege ce se petrecea în sufletul meu şi al tuturor românilor care mai păstrau o fărâmă de dragoste pentru neam.

Fireşte că ar fi fost mai comod pentru noi să nu ne azvârlim în primejdie, ci să lăsăm ca evenimentele să curgă peste capul nostru, privind de departe la prăbuşirea ţării, pentru a demonstra mai târziu duşmanilor noştri că am avut dreptate. Dar această atitudine de spectatori ai tragediei naţionale nu aparţinea eticii legionare. Am fi apărut ca nişte oameni mici şi meschini, care ne-am fi mulţumit cu satisfacţia ca în vârtejul catastrofei ce-a lovit ţara să piară şi regimul odios. Atitudinea mea a fost dictată exclusiv de interesul ţării, care trebuia servită, fie prin mijloace violente, aş acum ne-am propus la început, fie într-o colaborare politică, aşa cum ni s-a oferit mai târziu chiar de regim. Atitudinea mea a rămas constantă, a rămas invariabilă, în tot timpul acţiunii mele din vara anului 1940, iar dacă a suferit modificări nu se datorează mie, cu nelealităţii Regelui.

Prin aceste scrisori, legionarii anonimi cereau Regelui punerea mea în libertate, ameninţându-l că dacă mi se întâmplă ceva, şi viaţa lui se va sfârşi. Aceste scrisori au fost răspândite de o singură persoană, Preotul Boldeanu, care cutreiera ţara din oraş în oraş, azvârlindu-le în cutie. În modul acesta, secretul operaţiei a fost perfect păstrat. Ca urmare a acestei acţiuni de intimidare, Palatul a intrat în panică. Cei doi şefi ai Siguranţei, Nicki Ştefănescu şi Moruzov, şi-au declinat orice răspundere dacă Regele nu rezolvă favorabil cazul meu.

– E urmaşul lui Codreanu.

Intram acum la Siguranţă ca om liber, salutând cu prietenie pe comisari şi agenţi. Nicki Ştefănescu m-a primit imediat şi aflând pentru ce am venit, mi-a spus că Borobaru poate fi eliberat, dar Vârlan este reclamat de regimentul lui, unde are o chestiune pendinte. L-am rugat să intervină ca Vârlan să nu fie declarat dezertor, deoarece nu fugise din armată, ci participase la o acţiune politică, al cărui dosar, cu eliberarea mea, se încheiase. Mi-a promis că va rezolva cazul lui, dar pentru moment trebuie să-l trimită la regiment în stare de arest.

În cabinetul lui Nicki Ştefănescu au fost aduşi apoi Traian Borobaru şi Ion Vârlan. Era în "toaletă" de închisoare, slabi şi fără cravate. Pe faţa lor se citea urmele suferinţelor prin care trecuseră. Ei fuseseră ţinuţi în celulele de jos şi în condiţii mai puţin ospitaliere decât mine. Revederea a fost duioasă. Parcă îi vedeam cu ce hotărâre s-au predat jandarmilor sârbi la Ofcea pentru a ne salva pe noi. Ştiau ce-i aştepta, dar n-au şovăit nici o clipă să-şi ofere viaţa lor pentru a cruţa restul expediţiei. Ce sublim exemplu de camaraderie şi dragoste! Şi acum stăteau în faţa mea, Traian Borobaru râzând şi fericit de întorsătura ce-au luat-o evenimentele, iar Ion Vârlan, grav şi solemn, fără a-şi manifesta sentimentele, cum îi era firea. Cu greu ne-am despărţit de Vârlan. Borobaru s-a înapoiat în celulă, şi-a luat efectele şi am putut ieşi împreună de la Siguranţă.

Borobaru mi-a povestit păţaniile lui din Iugoslavia. La început jandarmii au crezut că sunt nişte dezertori şi nu le-au dat prea multă atenţie. I-au dus la primărie pentru cercetări, fără să-i lege. Dar acolo, când jandarmii au început să le facă percheziţie, Borobaru a scos din buzunar negativul filmului ce-l făcuse cu noi, cu capele militare pe cap, şi l-a desfăşurat în faţa lor. Îi era teamă să nu fim descoperiţi pe baza fotografiilor făcute. Atunci jandarmii s-au năpustit asupra lor, administrându-le o severă bătaie, crezând că sunt spioni germani şi filmul i-ar fi trădat. Imediat s-au întors la casa lui Tomici şi au făcut o nouă percheziţie în toate încăperile.

În camera unde dormeam eu şi Petraşcu şi unde nu intraseră înainte, au descoperit, chiar sus pe cuptor, două revolvere, pe care ni le procurase, pentru a trece graniţa cu ele. Cu găsirea acestor revolvere, situaţia lor s-a agravat. Au fost duşi legaţi la Belgrad, la sediul Siguranţei centrale, şi acolo au fost groaznic bătuţi ca să spună cine sunt şi cu ce scop au venit în Iugoslavia.

Ei au amânat cât au putut declaraţiile, pentru a nu-i trimite pe sârbi pe urmele noastre. În cele din urmă, răzbiţi de bătaie, au spus că sunt legionari. Vârlan, într-un moment de disperare, temându-se că nu va mai putea rezista, a înghiţit o capsulă cu otravă, pregătită de mai înainte şi pe care o ţinea ascunsă. Dar cum o purta de multă vreme, conţinutul ei se alterase şi nu şi-a produs efectul, provocându-i doar tulburări metabolice, care s-au manifestat prin umflături pe tot corpul. Capul îi era de nerecunoscut. Sârbii s-au speriat, crezând că e cauza bătăilor, şi l-au lăsat în pace. După ce au fost identificaţi, conform convenţiei în vigoare între cele două guverne, au fost conduşi la frontieră şi predaţi poliţiei româneşti. Au trecut prin Timişoara şi apoi au fost transportaţi la Bucureşti.

La început agenţii s-au purtat mai aspru cu ei, dar nu fuseseră nici ei maltrataţi. Atitudinea personalului de pază s-a îmblânzit pe măsura ce progresau discuţiile mele cu Nicki Ştefănescu. Borobaru mi-a povestit scena primei mele confruntări cu Directorul Siguranţei. A făcut mare impresie asupra lui Nicki Ştefănescu declaraţia categorică a amândurora că s-au întors în ţară pentru a pregăti răsturnarea regimului.

Borobaru inspira cu sete aerul primăvăratec în plămânii ofiliţi de atâta şedere prin închisori. Nici nu-i venea să creadă că se plimba liber pe străzile Capitalei. Ce întorsătură au luat evenimentele! Luna de zile care s-a scurs parcă a fost un film fantastic. Îşi luase adio de la viaţă, după ce fusese predat agenţilor români de la frontieră, şi aştepta de la o zi la alta să fie scos din celulă şi împuşcat. Pentru mine bucuria era infinit mai mare, căci sacrificiul lor de la Ofcea nu se sfârşise în chip tragic. El făcuse totul ca să ne salveze, oferindu-şi propria lui viaţă, şi acuma Dumnezeu îi restituia acea viaţă într-un chip miraculos, tocmai ca răsplată a devotamentului său.

Chiar în după masa zilei de 14 Iunie am început acţiunea de propagare a ideii noului partid printre legionari. Cum eliberarea mea de la Siguranţă nu fusese publicată în ziare, camarazii pe care îi vizitam nu ştiau ce să mai creadă. Sunt liber sau fugar? Trebuia să le explic mai întâi ce este cu mine, cum s-a făcut acordul cu regimul şi pe ce bază am fost eliberat. Le trebuia un timp oarecare ca să se dezmeticească. Se apropiau de mine cu sfială şi teamă, ca de un întors în lumea celor vii de pe tărâmul celălalt. Cel care s-a bucurat mai mult a fost Stoicănescu, care, pe lângă prietenia ce ne lega, scăpa şi de o povară de pe suflet.

Dar eu nu aveam timp de pierdut. Trebuia să pun în mişcare toate posibilităţile de care dispuneam pentru constituirea noului partid, aşa cum luasem angajamentul faţă de "permanenţele Statului". Orice întârziere sau şovăire în mobilizarea legionarilor în favoarea noii formule ar fi fost interpretată ca o sustragere a mea de la responsabilităţile contractate. Şi aceasta nu voiam să se întâmple. Nu voiam să fiu acuzat de duplicitate. Mai mult decât atât. Eram convins că formula poate fi realizată dacă din toate părţile se depune aceeaşi bunăvoinţă. M-am angajat aşadar cu zel şi convingere în campania de lămurire a legionarilor de ce este nevoie să se treacă la o nouă etapă în relaţiile dintre mişcare şi regim.

Mă prezentam în faţa lor cu conştiinţa unui om liber, care nu-mi cumpărasem viaţa şi libertatea în schimbul unei declaraţii de capitulare şi care "eo ipso" îi anula orice valoare politică. Am pledat cauza noului partid după ce m-au pus în libertate şi după ce autorităţile şi-au asumat riscul de a mă vedea dispărut. Dar un astfel de act n-a intrat niciodată în calculele mele, m-ar fi dezonorat şi ar fi apăsat greu asupra mişcării.

Mi-aduc aminte că pe primul legionar pe care l-am vizitat a fost Traian Herseni. Nu avusese nimic de suferit în prigoană, fiind ocrotit de profesorul de sociologie Dimitrie Gusti, al cărui asistent era. Ne cunoşteam din liceul din Făgăraş, el fiind cu două clase înaintea mea. Am fost la el acasă. M-a primit extrem de binevoitor şi ne-am înţeles în câteva minute, fiind de acord cu necesitatea colaborării politice cu regimul.

De altfel am avut surpriza să constat că atitudinea lui Herseni nu era un caz singuratic între "răzleţi", ci exprima o stare de spirit, un curent, pe care l-am identificat şi în contactele cu alţi legionari. Nu era nevoie să insist prea mult în explicaţiile mele, nu eram supus la interogatorii iscoditoare, ci cu o rară inteligenţă şi o rară înţelegere a momentului, elita legionară a Capitalei a răspuns chemării mele.